A sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a deveni sfânt

0
459

sfintiRugăciunea Domnească, este singura rugăciune care ne-a rămas de la Domnul Iisus Hristos, iar  începând această rugăciune lăsată de Domnul Hristos, Îl numim pe Dumnezeu „Tată”. Îl numim cu acest cuvânt dulce, corespondent al cuvântului folosit de Domnul Hristos, în limba aramaică, „Avva!”. Îl numim pe Dumnezeu „Tată” pentru că este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, iar noi, prin întruparea Domnului, prin intrarea în Biserica a Lui, am devenit din punct de vedere spiritual fraţi cu El şi fii ai lui Dumnezeu Tatăl.

Însuşi pluralul adresării noastre, „Tatăl nostru”, ne învaţă că egoismul este exclus din spiritualitatea creştină. Toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi-L numim „Tatăl nostru”, nu „Tatăl meu”.

Prima cerere din rugăciunea „Tatăl nostru” spune: “Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău”. Cu această cerere începem rugăciunea „Tatăl nostru”: „sfinţească-se numele Tău”. Sigur că numele lui Dumnezeu e Preasfânt. Dumnezeu e sfinţenia absolută. Numele Lui este Sfânt, în aşa mod cum nici nu putem noi, o oamenii, înţelege şi pătrunde. Însă ceea ce vrea să spună această cerere este că noi oamenii, noi, fiii Lui, totuşi putem sfinţi numele Lui Dumnezeu Cel Sfânt. Şi lucrul acesta îl facem în două feluri: prin rugăciune, prin cuvânt, prin lauda noastră; dar în acelaşi timp şi prin faptele noastre. Este clar că noi putem şi terfeli numele lui Dumnezeu, nu numai sfinţi numele lui Dumnezeu. Putem pângări numele lui Dumnezeu Cel preasfânt. Facem acest lucru atunci când hulim, când înjurăm, când vorbim urât. Şi sfinţim numele lui Dumnezeu, atunci când ne rugăm, atunci când îl lăudăm, atunci când îl preamărim. Dacă suntem sinceri ne dăm foarte bine seama de păcătoşenia noastră şi realizăm că nici nu ne putem deschide gura, pe dreptate, să sfinţim numele lui Dumnezeu. Totuşi încercăm să facem lucrul acesta.

Iată, în cartea Prorocului Isaia ni se arată că atunci când avem dorinţa de a sfinţi numele lui Dumnezeu, atunci Însuşi Dumnezeu este Cel care ne purifică buzele şi limba ca să putem sfinţi numele Său, ca să ne putem ruga, ca să putem cânta spre slava Lui, ca să putem oficia Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie: „În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acoperea feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea lui!”. Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau din ţâţânile lor, iar templul s-a umplut de fum. Şi am zis: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! Atunci unul dintre Serafimi a zburat spre mine având în mână un cărbune pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi-a zis: „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale şi fărădelegile tale le va curăţi”. Dumnezeu i-a sfinţit buzele şi limba proorocului ca să Îl poată preamări, ca să-L poată lăuda, ca să poată sfinţi numele Său. Dumnezeu este Cel care sfinţeşte buzele noastre şi limba noastră şi ne dă posibilitatea ca să-I sfinţim numele prin cântări, rugăciuni şi prin laude.

Noi sfinţim numele lui Dumnezeu nu numai prin rugăciuni şi cântări, nu numai prin cuvinte, ci, în al doilea rând, noi sfinţim numele lui Dumnezeu prin faptele noastre. Atunci când copiii sunt buni, atunci când duc o viaţă frumoasă, atunci sunt o cinste pentru tatăl lor, pentru părintele lor. Este lăudabil părintele pentru copiii buni pe care i-a crescut. Citim în Evanghelia după Matei, îndemnul Domnului Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Prin faptele noastre cele bune se sfinţeşte numele lui Dumnezeu, se sfinţeşte numele Tatălui nostru din ceruri. În acest sens, Fericitul Augustin spunea: „A sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a deveni sfânt”. Atunci când noi ducem o viaţă frumoasă, când tindem spre sfinţenie, de fapt sfinţim numele lui Dumnezeu, numele Tatălui nostru care ne-a creat, care ne-a răscumpărat prin Domnul Hristos, care ne sfinţeşte prin Duhul Sfânt.

În al doilea rând, sfinţim numele lui Dumnezeu făcând fapte bune, ducând o viaţă sfântă: “Începând deci această rugăciune, adică rugăciunea Tatăl nostru, suntem îndemnaţi să venerăm Treimea cea de o fiinţă şi mai presus de fire ca una ce este cauza facerii noastre. Pe lângă aceasta, suntem învăţaţi să vestim şi harul înfierii ce ni s-a dat nouă, fiind învredniciţi să numim pe Dumnezeu Cel ce ne este făcător după fire, Tată după Har. Iar aceasta ne obligă ca, cinstind numele Tatălui nostru, după har, să ne silim să întipărim în viaţa noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adică să-I sfinţim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca unui Tată, să ne arătăm fii prin fapte şi să preamărim pe Fiul natural al Tatălui, Pricinuitorul acestei înfieri, prin tot ce gândim şi prin tot ce facem. Şi sfinţim numele Tatălui nostru celui după har, Care este în ceruri, omorând pofta pământească şi curăţindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune. Căci sfinţirea constă în desăvârşita oprire şi omorâre a poftei din simţire. Ajunşi la această stare se domolesc lătrăturile necuviincioase ale iuţimii, nemaiexistând pofta care să o stârnească şi să o înduplece şi să lupte pentru plăcerile ei, odată ce-a fost omorâtă prin starea de sfinţenie a raţiunii. Căci iuţimea fiind dovada poftei, încetează să se înfurie când pofta e omorâtă”.

Numele lui Dumnezeu îl sfinţim prin cuvânt şi prin faptă, prin rugăciune şi prin viaţă sfântă. Dar noi, oamenii, adeseori hulim şi batjocorim numele Dumnezeului nostru. Adică facem tocmai pe dos decât afirmăm în rugăciunea Tatăl nostru atunci când zicem: „Sfinţească-se numele Tău!”.

Referitor la hulă, referitor la înjurătură, în Cartea „Ieşirii”, unde sunt redate poruncile, în a treia poruncă, citim aşa: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului Tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”.

Din nefericire, a devenit atât de răspândită obişnuinţa de-a înjura, de-a înjura urât, de-a înjura de cele sfinte, de-a înjura cu numele lui Dumnezeu. Nu lasă însă Dumnezeu să I Se terfelească numele fără nici o urmare, chiar dacă are îndelungă răbdare. Să nu uităm: „Nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ia în deşert numele Lui”. Prin înjurătură terfelim numele lui Dumnezeu dar, în acelaşi timp, alterăm şi pângărim frumoasa limbă românească “dulce ca un fagure de miere”.

Vă citesc două întâmplări relatate în cărţile noastre de spiritualitate. Una dintre ele ne spune că diavolul ne prinde în undiţa lui prin înjurătură. “Într-un sat trăia odată un om ce înjura grozav. Înjura pe toată vorba. Nicicum nu voia să se dezbare de acest nărav urât, de suflet pierzător. Într-o zi, omul ieşi la pescuit. Într-un vas îşi luase râme pentru undiţă. Un pustnic care ştia de năravul lui cel rău, din întâmplare, tocmai trecea pe acolo.

Bună ziua, omul lui Dumnezeu. Ce faci?

Da, iacă părinte, prind nişte peşte.

Şi ce ai în vasul acesta de lângă tine?

Râme pentru undiţă.

Şi de ce mai foloseşti treaba aceasta?

Pentru că peştele nu-i prost să sară la undiţă fără momeală. Trebuie să-l înşeli cu râmă, cu ceva mâncare.

Apoi, vezi dragul meu – zise pustnicul – peştele este mai cuminte decât tine. El nu sare la undiţa goală. Dar tu, dragul meu, faci acest lucru.

Cum aşa părinte?

Păi, de câte ori înjuri, tu te arunci în undiţa diavolului, fără să-ţi dea diavolul nimic. Fără să dobândeşti nimic. Cu sudalma nu câştigi nimic. Diavolul te prinde fără nici o râmă. În numele Domnului te rog dragul meu nu mai înjura. Nu-ţi mai înjunghia sufletul de bună voie.

Omul s-a pus pe gânduri şi s-a lăsat de înjurături”.

O altă întâmplare însă ne spune că deşi Dumnezeu are îndelungă răbdare, uneori pedepseşte prompt şi pe loc înjurătura. De obicei, Domnul nu pedepseşte pe moment pe cel hulitor. Sunt însă cazuri în care Cerul nu poate suferi hula necredincioşilor şi-i curmă îndată viaţa. În perioada interbelică gazetele aduceau ştiri despre un astfel de caz ce s-a întâmplat în Ungaria.

Într-o societate de necredincioşi, care chefuiau, unul a luat în mână o carte de rugăciuni să arate ortacilor cum ştie el sudui din cartea de rugăciuni. Dar pe când a desfăcut-o şi a deschis gura să înjure, s-a clătinat, a căzut şi-a murit pe loc; moartea i-a închis graiul.

Un alt caz s-a întâmplat în Iugoslavia. Un plugar, de necaz că a venit ploaia şi i-a udat fânul, s-a răstit cu coasa şi cu înjurături spre cer. În acel moment un trăsnet l-a doborât la pământ şi i-a închis graiul”.

Prima cerere din Tatăl nostru ne îndeamnă să sfinţim numele lui Dumnezeu, şi aceasta o putem face prin rugăciuni. Îl sfinţim printr-un vocabular ales, frumos şi dulce, şi-n acelaşi timp, numele lui Dumnezeu, Tatăl nostru, îl sfinţim prin viaţa noastră, prin faptele noastre.

Morala Împărăției, Andrei Andreicuț

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here