„A încerca”

0
21

„A încerca”

Într-unul dintre recentele interviuri la un mare post american de televiziune, celebrul actor Paul Newman a fost întrebat care este cuvântul lui preferat. Răspunsul, care a surprins oarecum, a fost: To try (a încerca). O mare per­sonalitate, admirată şi ridicată în slăvi pretutindeni, care a realizat roluri de referinţă, definitive, peste care nu se poate trece, „înecarea”, nu are superba siguranţă a infailibilităţii sale?

Pentru că a încerca presupune că n-ai defel garanţia reuşitei a tot ce întreprinzi. Că s-ar putea să şi greşeşti… Legenda spune că marele constructor de viori, Stradivarius, mergea prin pădure şi ciocănea copacii. După sunetul lor, îi tăia sau nu, pentru a lua lemnul din care-şi făcea viorile… Aşa afirmă un cercetător olandez, care a descoperit prin­tr-o tomografie de computer secretul sunetului inegalabil al acestor viori. Stradivarius încerca şi el…
Omenirea de astăzi a uitat, vai, miracolul cuvântului „a încerca”. Aşa cum a uitat că suntem datori să ne străduim în tot ceea ce întreprindem. Ne mulţumim cu trista zicere care, din păcate, a început să ne caracterizeze: „… merge şi-aşa”. De obicei, se face haz de ea. O considerăm ca pe-o vorbă de duh, ca pe o dovadă a inventivităţii româneşti. Nu, nu este. N-ar trebui să ne amuzăm, ar trebui să fim trişti, atunci când o auzim. La marchează o degringoladă teribilă a noas­tră, a societăţii, a vieţii. Certitudinea suverană că putem face totul prost, fiindcă până la urmă e tot atât, ne împinge nu înapoi, ci într-un înainte fals, intr-un progres fals, în care se neagă orice coordonate de viaţă bine determinate. Nu înapoi, pentru că odinioară omenirea evalua greşeala cu exactitate, tot ceea ce nu reuşea era reprobabil. Ci într-un înainte fals.

Ca şi cum navigăm pe o mare furtunoasă, într-o ambarcaţie fără cârmă, care şi-a pierdut vâslele şi ne împăunăm cu convingerea că ea ne va scoate la limanul mult visat. Pentru omul de astăzi a greşi este elegant, este inteligent, este nobil! Este o atitudine „umană”, „liberală”, departe de un „fundamentalism” populat de tot ce-i mai periculos: convingerile ferme care ar trebui să guverneze acţiunile noastre. Încă o prăvălire spre afundul haotic pe care îl vedem cu toţii, dar care ne lasă indiferenţi.

La comemorarea debarcării din 6 iunie în Normandia, la cimitirul militar american din Collevile-sur-Mer, deasu­pra plajei Omaha, acolo unde au avut loc cele mai crâncene lupte, cimitir cu peste 9000 de morminte, am văzut o scenă care m-a pus pe gânduri. Participau şi ultimii veterani, pu­ţinii bătrâni combatanţi rămaşi încă în viaţă. Neputincioşi, roşi de boli şi de bătrâneţe, cei mai mulţi ţintuiţi în scaune pe rotile, unii dintre ei oarecum dezorientaţi de mulţimea, de mărimile politice, de atmosfera festivistă numai potrivită pentru a fi transmisă de mediile aflate în căutarea senzaţi­onalului. Miraţi că fuseseră şi ei aduşi. Ei, care erau cei mai îndreptăţiţi să fie acolo!
Fiecare dintre oaspeţii de onoare se străduia să facă o figură cât mai bună, să atragă atenţia maselor, comentariile prezentatorilor. Sărbători bine orchestrate, mană cerească pentru viitoare campanii electorale, gesturi teatrale care nu înşeală decât pe naivii ce abia aşteaptă să se lase înşelaţi… Se ştie doar! Cutremurătoare, cu adevărat cutremurătoare, a fost doar atitudinea acestor bătrâni neputincioşi, care, după cum spuneam, nu erau nici telegeni, nici interesaţi de sim­patia pe care ar fi dezlănţuit-o în mulţime. În momentul în care s-au cântat imnurile lor naţionale, un curent electric a trecut prin trupurile neputincioase. Mâinile tremurătoare au salutat cu o fermitate tânără şi am văzut lacrimi în ochii lor. Era vorba de ţara lor, de dragostea pentru patria pentru care se sacrificaseră şi care, trebuie spus, nu-i răsplătise aşa cum ar fi trebuit. Care îi uitase, pentru că avea prea multe osanale de adus puternicilor zilei. Dar asta nu avea nici o importanţă. Ei îşi salutau cu mândrie tradiţiile, moştenirea spirituală şi naţională, cea în care şi pentru care trăiseră, pe care o păstraseră cu riscul vieţii… Ar fi fost interesant să se facă o comparaţie cu chipurile plictisite, cu gânduri zburând în alte părţi, ale „patrioţilor de circumstanţă”.

E adevărat, nici unul dintre miile de participanţi, veniţi fie din obligaţie electorală, fie din curiozitate, fie din cine ştie ce alte motive, nu avea ochii scăldaţi în lacrimi ca acei bă­trânei uitaţi, împinşi undeva la marginea societăţii, departe de interese şi calcule. La fiecare aniversare se văd aceleaşi expresii de plictiseală, aceeaşi preocupare pentru a reînnoda conversaţii diplomatice, relaţii importante pentru carieră. An de an, se repetă acelaşi ceremonial sec, aceleaşi cuvântări lipsite de căldură. Şi, an de an, împrejurarea ne determină să ne întrebăm la ce bun aceste pseudoentuziasme, care astăzi se întâlnesc pretutindeni. Mai sunt în amintirea noastră acei ti­neri care erau convinşi că prin moartea lor se va naşte o lume mai bună? Care-şi acceptau soarta pentru viitorul celor care urmau s-o construiască?

Iar noi, generaţiile de azi? Credem numai în certitudini care nu necesită cuvântul „a încerca”. Sistemul nostru educa­ţional nu se preocupă de stabilirea echilibrului între convin­gerea fermă: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele” şi sme­renia încercării de a tinde spre mai bine, încercând mereu, refăcând iarăşi şi iarăşi, alegând ceea ce e bun, ceea ce dorim să fie mai bun, mai temeinic, mai de folos. Există oare această preocupare? N-am prea văzut-o nici la generaţiile mai vechi, cărora li s-au înăbuşit deprinderile de seriozitate şi consec­venţă, nici la cele noi, scutite de perversiunea şi prefăcăto­ria unei terori distrugătoare şi absurde, generaţii care nu au nici măcar scuza minciunii proteguitoare a vieţii. Lipseşte sentimentul că existenţa se compune din convingeri, dar şi din modestia de a îmbunătăţi, de a te îmbunătăţi. N-am văzut prea des ochi scăldaţi în lacrimi care să trădeze ataşamentul definitiv pentru valori nepieritoare, care sunt ale noastre, ale fiecărui popor. Şmecheriile, abilităţile, indiferenţa, răceala, egoismul, iată ceea ce se invaţâ astăzi de la cei care ar trebui să servească de exemplu. Bineînţeles, există şi excepţii, dar nu despre ele vorbim. Vorbim despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, zi de zi, ca o negură care învăluie totul in întunericul ci distrugător. Să ne mai mirăm atunci?
Antropologia creştină, aşa cum o întâlnim prezentată în concepţia lui Dumitru Stăniloae, nu consideră omul ca pe o interioritate închisă în ea însăşi. Omul se află în legătură cu ceilalţi oameni şi cu obiectele, cu materia. „Lumea este lumea omului şi omul e în lume”, spune cardinalul Walter Kasper. Astfel obiectele acestei lumi sunt mai mult decât simple obiecte. Ele au sens numai dacă sunt raportate la om. Prin om, ele capătă sens, se umanizează, lumea şi omul nu sunt despărţite, ci trebuie privite ca o problemă deschisă, care nu poate primi un răspuns definitiv decât dacă se sprijină pe transcendenţă, pe prezenţa luminoasă şi binefăcătoare a lui Dumnezeu. Omul are nevoie de un ajutor de Sus, de o acţi­une superioară asupra elementelor cosmice cu care este legat prin fiinţa sa. Cu alte cuvinte, pentru umanizarea cosmosului, pentru ca omul să devină stăpânul acestuia, el arc nevoie de ajutorul Celui care, ca Persoană atotputernică a creat lumea, locul dialogului omului cu Dumnezeu şi al oamenilor între ei. Darul prezent în noi al Harului divin, care ne ajută să credem, fără însă a fi siliţi s-o facem, este o expresie a iubirii Domnului pentru noi, prin care se descifrează semnificaţiile infinite ale lucrurilor, sensul creaţiei.
Ar trebui să ne oprim mai mult asupra acelor veterani. Ei şi-au închinat viaţa păstrării tradiţiilor lor. Nu le putem desprinde pe acestea de conştiinţa unei anume spiritualităţi, proprie fiecărui popor, fiecărui om. De la ei am putea învăţa că nu se poate separa spiritualitatea la care râvnim de accep­tarea unei responsabilităţi sociale. Sacrificiul lor s-a făcut pentru binele celorlalţi. Şi, avansând în meditaţia noastră, am putea înţelege că aspiraţia pentru realizarea noastră ca oameni nu poate fi despărţită de viaţa celorlalţi. Este ceea ce spune creştinismul. Este ceea ce ne învaţă exemplul Mântuitorului, relatat pe fiecare pagină a Scrierilor Sfinte, „întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Nu putem despărţi dragos­tea pentru Creatorul nostru de dragostea pentru semeni, de sentimentul de comuniune. Îl ajutăm pe Mântuitorul nostru în fiecare dintre cei care suferă, care au nevoie de ajutorul nostru, în cei bolnavi, săraci, năpăstuiţi. El se identifică cu fiecare din noi, fără a ne suprima personalitatea, ci întă­rind-o, accentuând-o, dându-i dimensiuni noi. Chenoza, prin care Dumnezeu se smereşte apropiindu-Se de om, face posibilă adevărata măreţie a fiecăruia, a comuniunii. Ea ne scoate din întunericul răcelii, al egoismului şi ne deschide drumul spre lumina cea nepieritoare.
Să nu uităm: Spaţiul nostru de viaţă comportă două coordonate: abscisa, coordonata verticală, prin care ne ridicăm spre Dumnezeu, dar ne şi coborâm către cei mai mici decât noi şi ordonata, cea orizontală, a dragostei şi interesului cu care ne îndreptăm către semenii noşti. Să nu uităm cea de a treia coordonată, cea a convingerii că perspectivele noas­tre duc şi spre altă viaţă, cea viitoare. Numai în acest spaţiu putem trăi plenar, în speranţa veşniciei. Numai în el putem încerca să devenim ceea ce trebuie să devenim, pentru a ne bucura de lumină.

Poate că, într-o zi, vom înţelege importanţa cuvântului „a încerca”. A încerca să nu ne mulţumim cu jumătăţi de măsură, a încerca să lăsăm în urma noastră ceva care să serveas­că generaţiilor viitoare, a încerca să fim cu adevărat oameni. „A încerca”, a încerca mereu!

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here