”A avea” şi ”a fi” în experienţele cotidiene

depresia

”A avea” şi ”a fi” în experienţele cotidiene

Deoarece societatea în care trăim urmăreşte profitul şi dobândirea de posesiuni, rareori vedem vreo dovadă a modului de existenţă bazat pe ”a fi”.

Majoritatea oamenilor consideră că a avea este cel mai firesc mod de existenţă posibil, chiar singurul mod de viaţă acceptabil. Din această cauză este deosebit de dificil ca oamenii să înţeleagă natura modului de existenţă bazat pe a fi, precum şi faptul că modelul bazat pe a avea este doar una dintre posibilele orientări. Cu toate acestea, cele două concepţii sunt înrădăcinate în experienţa umană.

Niciuna dintre ele nu trebuie, sau nu poate fi, examinată într-o manieră abstractă, pur cerebrală; ambele se reflectă în viaţa noastră de zi cu zi şi trebuie tratate în mod concret.

Următoarele exemple simple privind felul în care abordările bazate pe a avea sau a fi se concretizează în viaţa cotidiană îi pot ajuta pe cititori să înţeleagă aceste moduri alternative de existență.

Învăţarea

Studenţii aflaţi în modul de existenţă bazat pe a avea vor asculta o prelegere, vor auzi cuvintele şi vor înţelege structura logică şi semnificaţia acestora. În plus, ei îşi vor da toată silinţa să îşi noteze fiecare cuvânt în caiet, pentru ca, mai târziu, să-şi poată memora notiţele şi astfel să treacă examenul. Dar conţinutul nu devine parte din propriul lor sistem de gândire, pe care să-l lărgească şi să-l îmbogăţească. Mai degrabă, aceşti studenţi transformă cuvintele pe care le aud în unităţi fixe de gândire sau în teorii complete, pe care le înmagazinează. Astfel, ei rămân străini de conţinuturile prelegerilor, devenind doar posesorii unei colecţii de afirmaţii făcute de altcineva (care fie că le-a creat el însuşi, fie le-a preluat dintr-o altă sursă).

Studenţii centraţi pe ”a avea” au doar un singur scop: să posede ceea ce „au învăţat”, fie cu ajutorul memoriei, fie păstrându-şi cu grijă notiţele. Ei nu trebuie să producă sau să creeze nimic nou. De fapt, indivizii bazaţi pe a avea sunt foarte tulburaţi de gândurile sau ideile noi cu privire la un anumit subiect, deoarece noul pune sub semnul întrebării suma fixă de informaţii pe care o deţin. Într-adevăr, pentru cel care face din posesie principala formă de raportare la lume, ideile ce nu pot fi prinse din zbor cu uşurinţă (sau scrise pe hârtie) sunt înspăimântătoare, ca orice altceva ce creşte şi se transformă, şi care astfel nu poate fi controlat.

Procesul de învăţare are o cu totul altă calitate pentru acei studenţi care interacţionează cu lumea pe baza modelului lui a fi.

În primul rând, ei nu se duc la cursuri, nici măcar la prima prelegere, ca nişte tabulae rasae. Ei s-au gândit dinainte la problemele ce vor fi abordate în cadrul prelegerilor şi au în minte anumite întrebări şi probleme care sunt ale lor. Ei s-au preocupat de tema respectivă şi ea îi interesează. în loc să fie receptacule pasive de cuvinte şi idei, ei ascultă, aud, şi, cel mai important, primesc şi reacţionează într-o manieră activă, productivă. Ceea ce aud le stimulează propriile procese de gândire.

Noi întrebări, noi idei, noi perspective le răsar în minte.

Ascultarea lor este un proces viu. Ei ascultă cu interes, aud ceea ce spune vorbitorul, şi în mod spontan se trezesc la viaţă ca răspuns la ceea ce aud. Ei nu urmăresc doar să acumuleze o cunoaştere pe care să o ducă acasă şi să o memoreze. Fiecare student a fost afectat şi s-a transformat: după prelegere, fiecare este altfel decât înainte. Bineînţeles că acest mod de a învăţa prevalează doar atunci când prelegerea oferă suficient material stimultativ. La vorbărie goală nu se poate reacţiona, de aceea, în astfel de circumstanţe, -studenţii centraţi pe a fi consideră că e mai bine să nu asculte, ci să se concentreze pe gândurile proprii.

Aici ar trebui făcută, cel puţin în trecere, o referire la cuvântul „interese”, care în limbajul actual a devenit palid şi uzat.

Totuşi, semnificaţia sa esenţială este conţinută în rădăcina sa: în limba latină, inter-esse înseamnă „a fi în sau între”. Acest interes activ a fost exprimat în engleza medievală prin verbul “to list” (adjectiv: listy; adverb: listily). În engleza modernă, “to list” este folosit doar în sens spaţial: “a ship lists” (n.t. o navă se înclină); semnificaţia originală în sens psihic apare doar la forma negativă “listless” (n.t. neatent, nepăsător, apatic).

“To list” însemna odinioară “a te strădui în mod activ pentru ceva”, “a fi cu adevărat interesat de ceva”.

Rădăcina este aceeaşi cu a cuvântului “lust” (n.t. dorinţă, poftă trupească), dar “to list” nu se referă la pofta care-l mână pe om, ci la interesul liber şi activ, la străduinţa pentru ceva.

„To list” este una din expresiile-cheie ale autorului anonim (de la jumătatea secolului al XlV-lea) al scrierii intitulate Norul Necunoaşterii (ediţie îngrijită de Evelyn Underhill). Faptul că limbajul a reţinut cuvântul doar în sensul său negativ este un aspect caracteristic pentru schimbarea de mentalitate a societăţii umane între secolul al XII-lea şi secolul XX.

Rememorarea

Rememorarea se poate produce atât în modul de existenţă bazat pe a avea, cât şi în cel bazat pe a fi. Ceea ce contează cel mai mult în privinţa diferenţei dintre cele două forme de rememorare este tipul de conexiune care se realizează. în modul bazat pe a avea, conexiunea este exclusiv mecanică, precum atunci când legătura dintre un cuvânt şi un altul care urmează se stabileşte cu fermitate prin repetare. Dar conexiunile pot fi pur logice, aşa cum este cea dintre contrarii, pot fi realizate între concepte convergente sau în raport cu timpul, spaţiul şi culoarea, ori pot fi specifice unui anumit sistem de gândire.

În modul bazat pe ”a fi”, rememorarea înseamnă amintirea activă a cuvintelor, ideilor, peisajelor, tablourilor, muzicii; adică se pune problema conectării unei singure informații cu multe altele cu care aceasta se află în legătură.

Conexiunile nu sunt nici mecanice, nici pur logice, ci sunt vii.

Un concept este conectat cu un altul printr-o manieră productivă de gândire (sau simţire), care intră în acţiune atunci când cineva încearcă să îşi amintească un cuvânt.

Un exemplu simplu: Dacă asociez cuvântul „durere” sau „aspirină” cu expresia „durere de cap”, am de-a face cu o asociere logică, convenţională. Dar dacă asociez cuvântul „stres” sau „furie” cu expresia „durere de cap”, pun în legătură informaţia dată cu posibilele ei consecinţe, ce mi-au fost dezvăluite de analiza fenomenului. Acest din urmă tip de rememorare constituie în sine un act de gândire productivă. Cele mai izbitoare exemple de astfel de rememorări vii sunt “asociaţiile libere” descrise de Freud.

Persoanele care nu sunt preocupate să stocheze informaţii vor constata că pentru a funcţiona bine memoria lor are nevoie de un interes puternic şi imediat.

De exemplu, se cunosc cazuri de indivizi care şi-au putut aminti cuvinte dintr-o limbă străină de mult uitată atunci când a fost de importanţă vitală pentru ei să facă acest lucru. Din experienţă proprie, deşi nu sunt înzestrat cu o memorie deosebită, pot afirma că mi-am putut aminti visul unei persoane pe care am analizat-o, chiar dacă acest lucru se întâmplase cu două săptămâni sau cu cinci ani înainte, atunci când am revăzut-o şi m-am concentrat asupra întregii sale personalităţi. Totuşi, cu doar cinci minute înainte, la rece ca să spunem aşa, fusesem incapabil să-mi amintesc acel vis.

Rememorarea în modul bazat pe a fi implică trezirea la viaţă a ceva ce o persoană a văzut sau a auzit în prealabil.

Putem experimenta această rememorare productivă dacă încercăm să ne reamintim chipul cuiva sau un peisaj pe care l-am văzut. În niciunul dintre cazuri nu ne vom putea aminti instantaneu; va trebui să recreăm subiectul, să-l însufleţim în mintea noastră. Acest tip de rememorare nu este întotdeauna facil; pentru a ne putea reaminti pe deplin chipul sau peisajul trebuie să-l fi privit cu suficientă concentrare. Când o astfel de rememorare este realizată, chipul ce revine în memorie este atât de viu, iar peisajul atât de clar, încât parcă s-ar afla realmente în faţa ochilor noştri.

Persoanele aflate în modul lui ”a avea” îşi pot aminti un chip sau un peisaj la fel cum majoritatea oamenilor privesc o fotografie.

Fotografia este doar un stimulant pentru ca memoria lor să identifice persoana sau peisajul, iar reacţia obişnuită pe care o stârneşte este: “Da, el e” sau “Da, am fost acolo”. Pentru mulţi oameni, fotografia devine o amintire alienată.

Amintirea încredinţată hârtiei este o altă formă de rememorare alienată. Notându-mi pe hârtie ceea ce vreau să-mi amintesc, sunt sigur că posed acea informaţie şi de aceea nu încerc să mi-o întipăresc în minte. Sunt sigur de ceea ce posed, însă, dacă-mi pierd notiţele, înseamnă că îmi pierd şi amintirile legate de acea informaţie. Capacitatea mea de rememorare m-a părăsit, deoarece banca mea de amintiri a devenit o parte exterioară mie, luând forma unor informaţii scrise.

Luând în considerare multitudinea de date pe care omul societăţii actuale trebuie să şi le amintească, stocarea informaţiei sub formă de notiţe sau cărţi devine inevitabilă.

Dar tendinţa de îndepărtare de procesul de rememorare este în continuă creştere şi ameninţă să ia proporţii considerabile. Fiecare poate observa în el însuşi că obiceiul de a-şi nota diferite lucruri îi diminuează capacitatea de a-şi reaminti. Câteva exemple în acest sens ar putea fi de folos. Un exemplu din viaţa noastră de zi cu zi se petrece în magazine. Astăzi, vânzătorul va aduna rareori în minte preţul a două sau trei produse, deoarece va folosi imediat o maşină de calcul. Un alt exemplu este furnizat de clasele de elevi.

Profesorii pot observa că elevii care-şi notează cu grijă fiecare propoziţie din lecţia predată par a înţelege şi a-şi aminti mai puţin decât cei care au avut încredere în capacitatea lor de înţelegere, şi care astfel îşi pot aminti cel puţin esenţialul.

De asemenea, muzicienii ştiu că cei care cântă foarte uşor după o partitură muzicală au dificultăţi atunci când încearcă să-şi amintească melodia fără partitură. (Toscanini, care se ştie că avea o memorie excepţională, este un bun exemplu de muzician aflat în modul a fi.) Şi un ultim exemplu, în Mexic am observat că oamenii analfabeţi sau care scriu puţin au o memorie cu mult superioară locuitorilor alfabetizaţi din ţările industriale. Printre altele, aceasta sugerează că alfabetizarea nu este deloc binecuvântarea ce se doreşte a fi, mai ales atunci când oamenii o folosesc doar pentru a citi texte ce le subminează capacitatea de a experimenta şi de a-şi imagina.

Conversaţia

Diferenţa dintre ”a avea” şi ”a fi” poate fi uşor observată în două exemple de conversaţii. Să considerăm o conversaţie tipică ce survine într-o dezbatere dintre doi oameni, în care A are opinia X, iar B are opinia Y. Fiecare dintre ei se identifică cu opinia sa. Ceea ce contează pentru fiecare este să găsească argumente mai bune, adică mai rezonabile, pentru a-şi apăra opinia. Niciunul nu se aşteaptă să-şi schimbe propria părere sau ca oponentul să şi-o schimbe pe a lui. Fiecare se teme să-şi schimbe părerea, tocmai pentru că ea este una dintre posesiunile sale, iar pierderea ei ar echivala cu o sărăcire. Situaţia este oarecum diferită într-o conversaţie ce nu se intenţionează a fi o dezbatere.

Cine nu a avut experienţa întâlnirii cu o persoană distinsă prin poziţia, renumele sau calităţile sale reale, sau cu o persoană de la care se doreşte ceva: o slujbă bună, iubire sau admiraţie?

Fiecare din aceste situaţii mulţi oameni tind a fi cel puţin uşor neliniştiţi si adesea ei se „pregătesc” pentru o astfel de întâlnire importantă. Se gândesc la subiecte care l-ar putea interesa pe celălalt; se gândesc dinainte cum ar putea începe conversaţia; unii chiar planifică întreaga conversaţie, din punctul lor de vedere.

Alţii se pot încuraja gândindu-se la ceea ce au: succesele trecute, personalitatea fermecătoare (sau intimidantă dacă acest rol este mai eficace), poziţia socială, relaţiile, înfăţişarea sau ţinuta.

Într-un cuvânt, ei îşi cântăresc mental propria valoare şi pe baza acestei evaluări îşi prezintă marfa în conversaţia care va urma.

Persoana care face acest lucru foarte bine va impresiona într-adevăr mulţi oameni, deşi impresia creată se datorează doar în parte performanţei individului şi în mai mare măsură simplităţii de gândire a majorităţii oamenilor. Însă dacă actorul nu este suficient de abil, spectacolul va fi rigid, improvizat, plictisitor şi nu va stârni un mare interes.

În contrast cu aceştia există însă şi oameni care nu pregătesc nimic dinainte şi care nu se “ambalează” în niciun fel.

În schimb, ei răspund în mod spontan şi productiv; ei uită de ei înşişi, de cunoaştere şi de poziţia pe care o au. Orgoliul lor nu le stă în cale, şi tocmai din acest motiv pot răspunde plenar celeilalte persoane şi ideilor acesteia.

Ei dau naştere unor idei noi, deoarece nu se cramponează de nimic şi astfel pot produce şi oferi. În timp ce persoanele centrate pe a avea se bazează pe ceea ce au, persoanele aflate în modul de existenţă bazat pe a fi se sprijină pe faptul că există, că sunt vii şi că ceva nou se va naşte doar dacă au curajul să lase lucrurile în voia lor şi să răspundă creativ situaţiei, în conversaţie, aceste persoane sunt vii pe de-a întregul, întrucât nu se lasă înăbuşite de grija anxioasă pentru ceea ce au.

Vitalitatea lor este contagioasă şi adesea îl ajută pe interlocutor să-şi depăşească egocentrismul.

Astfel, conversaţia încetează să fie un schimb de mărfuri (informaţii, cunoştinţe, poziţie socială) şi devine un dialog în care nu mai contează cine are dreptate. Combatanţii încep să danseze împreună şi se despart nu cu triumf sau regret, ambele sentimente fiind sterile, ci cu bucurie. (Factorul esenţial în terapia psihanalitică este această calitate însufleţitoare a terapeutului. Nicio interpretare psihanalitică nu va avea efect dacă atmosfera terapeutică este apăsătoare, lipsită de viaţă sau plictisitoare.)

Lectura

Ceea ce este valabil pentru conversaţie este valabil în aceeaşi măsură şi pentru lectură, care este — sau ar trebui să fie — o conversaţie între autor şi cititor. Desigur, în lectură (ca şi într-o conversaţie’personală) este important pe cine anume citesc (sau cu cine vorbesc). A citi un roman simplu şi ieftin este o formă de reverie. Această visare nu îţi permite un răspuns productiv; textul este înghiţit ca un serial de televiziune sau ca atunci când ronţăi chipsuri privind la televizor.

Dar un roman, să zicem de Balzac, poate fi citit cu o participare interioară, în mod productiv — adică în modul bazat pe a fi.

Totuşi, cel mai adesea el este citit în modul bazat pe a avea. Stârnită fiindu-le curiozitatea, cititorii vor să cunoască intriga: dacă eroul moare sau trăieşte, dacă eroina este sedusă sau rezistă; ei vor să afle răspunsurile. Romanul este un fel de preludiu care îi incită; sfârşitul fericit sau nefericit le încununează experienţa: atunci când află sfârşitul, au întreaga poveste, aproape la fel de reală de parcă şi-au răscolit propriile amintiri. Dar nu şi-au sporit cunoaşterea; nu au înţeles persoana din roman şi astfel nu şi-au adâncit înţelegerea naturii umane şi nici nu au învăţat nimic despre ei înşişi.

Modurile de lectură sunt aceleaşi şi în privinţa unei cărţi ce tratează o problemă de istorie sau filosofie felul în care cineva citeşte o astfel de carte se formează — sau se deformează — prin educaţie.

Şcoala urmăreşte să dea fiecărui elev o anumită cantitate de „avuţie culturală”, iar la sfârşitul perioadei şcolare ea atestă faptul că elevul şi-a însuşit-o cel puţin la limita inferioară. Elevii sunt învăţaţi să citească o carte pentru a putea repeta gândurile principale ale autorului. Aşa îi “cunosc” elevii pe Platon, Aristotel, Descartes, Spinoza, Leibniz, Heidegger, Sartre.

Deosebirea dintre nivelele diferite de educaţie, liceu şi facultate, se află mai ales în cantitatea de avuţie culturală care este dobândită şi care corespunde în linii mari cu cantitatea de proprietate materială pe care studenţii o vor putea deţine mai târziu în viaţă.

Aşa-zişii studenţi excelenţi sunt aceia care pot repeta cel mai exact ceea ce a spus fiecare filosof. Ei sunt precum un ghid bine informat dintr-un muzeu. Ceea ce ei nu învaţă este ceea ce trece dincolo de această cunoaştere de tipul proprietăţii.

Ei nu învaţă să-i pună la îndoială pe filosofi, să discute cu ei; nu învaţă să fie conştienţi de contradicţiile filosofilor, de faptul că aceştia nu discută anumite probleme sau că evită anumite chestiuni; nu învaţă să distingă între ceea ce era nou şi problemele pe care autorii nu le-au tratat pentru că erau bine cunoscute la vremea respectivă; nu învaţă să asculte pentru a fi capabili să distingă dacă autorii vorbesc doar din minte sau şi din minte, şi din inimă; nu învaţă să descopere dacă autorii sunt autentici sau falşi; şi multe alte lucruri.

Modul existenţial de a lectura ne va conduce adesea la concluzia că şi o carte mult lăudată poate fi total lipsită de valoare sau are o valoare limitată.

Sau putem înţelege pe deplin o carte, uneori mai bine decât autorul, care poate a considerat că tot ce a scris e la fel de important.

Exercitarea autorităţii

Un alt exemplu care ilustrează diferenţa dintre modurile de existenţă bazate pe ”a avea” şi ”a fi” este exerciţiul autorităţii.

Aspectul fundamental este exprimat de diferenţa dintre a avea autoritate şi a fi o autoritate. Aproape orice om îşi exercită autoritatea, cel puţin în anumite momente ale vieţii sale. Cei care cresc copii trebuie, vrând-nevrând, să-şi exercite autoritatea pentru a-i proteja pe aceştia de pericole şi pentru a le da cel puţin câteva sfaturi despre cum să acţioneze în diferite situaţii. Într-o societate patriarhală, şi femeile sunt obiecte ale autorităţii pentru majoritatea bărbaţilor. Majoritatea membrilor unei societăţi organizate birocratic şi ierarhic, aşa cum este societatea noastră, exercită autoritate, cu excepţia celor care fac parte din păturile inferioare ale societăţii, care sunt doar obiecte ale autorităţii.

Înţelegerea noastră privind autoritatea din punctul de vedere al celor două moduri de existenţă depinde de recunoaşterea faptului că „autoritate” este un termen larg, cu două semnificaţii total diferite: autoritate „raţională” sau „iraţională”.

Autoritatea raţională se bazează pe competenţă şi ea ajută persoana care se bazează pe ea să crească. Autoritatea iraţională se bazează pe putere şi ea permite exploatarea persoanei supuse ei.

În cadrul societăţilor primitive, de vânători şi culegători, autoritatea este exercitată de persoana care este în general recunoscută ca fiind cea mai competentă pentru o astfel de sarcină. Pe ce calităţi se bazează această competenţă depinde foarte mult de împrejurările specifice, deşi e de aşteptat ca ele să includă experienţa, mţelepciunea, generozitatea, iscusinţa, „prezenţa” şi curajul. în multe astfel de triburi nu există o autoritate permanentă, ci una care apare în funcţie de situaţie, însă există diferite autorităţi pentru diferite situaţii: războaie, practici religioase, rezolvarea conflictelor.

Atunci când calităţile pe care se sprijină autoritatea dispar sau slăbesc, autoritatea ia sfârşit.

O formă foarte asemănătoare de autoritate poate fi observată în multe societăţi primitive, în care competenţa este dată adesea nu de forţa fizică, ci de calităţi cum ar fi experienţa şi “înţelepciunea”. Într-un experiment foarte ingenios cu maimuţe, J.M.R. Delgado (1967) a arătat că dacă animalul dominant îşi pierde chiar şi temporar calităţile care îi confereau un ascendent, atunci autoritatea sa încetează.

Autoritatea bazată pe ”a fi” este înrădăcinată nu numai în competenţa individului de a îndeplini anumite sarcini sociale, ci în egală măsură în esenţa personalităţii sale, care a ajuns la un înalt grad de maturizare şi integrare.

Asemenea persoane radiază autoritate, de aceea nu trebuie să dea ordine, să ameninţe sau să mituiască. Dezvoltarea lor este foarte mare şi ele se impun prin ceea ce sunt — şi nu preponderent prin ceea ce fac sau spun.

Astfel de autorităţi au fost marii maeştri spirituali, dar indivizi de genul acesta, însă cu un grad mai mic de perfecţiune, pot fi găsiţi pe toate treptele de instruire şi în cele mai diverse culturi.

(Problema educaţiei ţine de această discuţie. Dacă părinţii ar fi ei înşişi mai evoluaţi şi mai centraţi în propria fiinţă, opoziţia dintre educaţia autoritară şi cea permisivă abia dacă s-ar mai observa. Având nevoie de această autoritate bazată pe „a fi”, copilul reacţionează la ea cu o dorinţă vie; pe de altă parte, copilul se revoltă împotriva presiunii, a neglijenţei sau a „îndopării” exercitate de persoane care prin comportamentul lor nu demonstrează că au făcut eforturile pe care le pretind de la copilul aflat în creştere.)

Odată cu apariţia societăţilor bazate pe o ordine ierarhică mai amplă şi mai complexă decât cea a grupurilor de vânători şi culegători, autoritatea bazată pe competenţă cedează locul autorităţii bazate pe statutul social.

Aceasta nu înseamnă în mod necesar că autoritatea existentă este incompetentă; nu înseamnă că a fi competent nu rămâne un element esenţial al autorităţii.

Fie că avem de-a face cu o autoritate monarhică — unde loteria genelor decide calităţile şi competenţa — sau cu un delincvent lipsit de scrupule, care reuşeşte să devină o autoritate prin crimă sau perfidie, sau, aşa cum este adesea cazul în democraţiile moderne, cu autorităţi alese pe baza aspectului lor fotogenic sau al banilor pe care i-au cheltuit în campania electorală, în toate aceste cazuri este posibil să nu existe nicio legătură între competenţă şi autoritate.

Dar există probleme serioase şi în cazul autorităţii întemeiate pe competenţă: un lider poate că e competent într-un domeniu, dar este incompetent în altul — de exemplu, un ofiţer poate fi competent în conducerea războaielor, dar incompetent, în vremuri de pace; sau un lider care este onest şi curajos la începutul carierei sale îşi poate pierde aceste calităţi atunci când este sedus de putere; sau vârsta şi problemele de sănătate pot duce la o oarecare deteriorare.

În sfârşit, trebuie să avem în vedere faptul că este mult mai uşor pentru membrii unui trib mic să judece comportamentul unei autorităţi, decât pentru milioanele de oameni din sistemele noastre sociale, care-şi cunosc candidaţii doar după imaginea artificială creată de specialiştii în relaţii publice.

Oricare ar fi motivele ce duc la pierderea calităţilor pe care se fundamentează competenţa, în marile societăţi organizate ierarhic alienarea autorităţii este un fapt dovedit.

Competenţa iniţială, reală sau presupusă, este transferată uniformei sau titlului de autoritate. Dacă autoritatea îşi are propria uniformă sau propriul său titlu, acest semn exterior de competenţă înlocuieşte competenţa reală şi calităţile acesteia. Regele — ca să folosim acest titlu-simbol pentru acest tip de autoritate — poate fi prost, plin de vicii, total incompetent pentru a fi o autoritate, şi cu toate acestea are autoritate. Atâta timp cât deţine titlul, se presupune că are competenţa şi calităţile necesare. Chiar dacă împăratul este gol, toţi cred că poartă nişte haine foarte frumoase.

Faptul că oamenii iau uniformele şi titlurile drept calităţi reale de competenţă nu este ceva ce se petrece de la sine.

Cei care au aceste simboluri de autoritate şi cei ce beneficiază de pe urma lor trebuie să amorţească gândirea realistă a oamenilor, simţul lor critic, şi să-i facă să creadă într-o ficţiune. Oricine se gândeşte la acest lucru îşi dă seama de maşinaţiile propagandei, de metodele de distrugere a judecăţii critice, de felul în care mintea este adormită cu clişee, de modul în care oamenii sunt prostiţi pentru că devin dependenţi şi îşi pierd capacitatea de a se încrede în ceea ce văd şi în ceea ce gândesc. Aceştia nu mai văd realitatea din cauza ficţiunii în care au ajuns să creadă.

A poseda cunoştinţe şi a cunoaşte

În sfera cunoaşterii, diferenţa dintre ”a avea” şi ”a fi” este exprimată de două formulări: „Eu posed cunoştinţe” şi „Eu ştiu”.

A poseda cunoaştere înseamnă a lua şi a păstra cunoaşterea disponibilă (informaţia); a şti este ceva funcţional, ce serveşte doar ca mijloc în procesul gândirii productive.

Cunoaşterea începe cu destrămarea iluziilor, cu deziluzionarea. Cunoaşterea înseamnă să străpungi ceea ce este la suprafaţă pentru a ajunge la rădăcini, adică la cauze; cunoaşterea înseamnă să „vezi” realitatea goală-goluţă. Cunoaşterea nu înseamnă să fii în posesia adevărului; ea înseamnă să treci de ceea ce este la suprafaţă şi să te străduieşti în mod critic şi activ să te apropii din ce în ce mai mult de adevăr.

Sistemul nostru educaţional încearcă în general să-i înveţe pe elevi să-şi însuşească cunoaşterea ca pe o posesiune, proporţională în linii mari cu averea sau prestigiul social pe care le pot avea mai târziu în viaţă.

Minimumul pe care aceştia îl primesc este cantitatea de care vor avea nevoie pentru a funcţiona adecvat la locul lor de muncă.

În plus, li se dă şi un „pachet de cunoştinţe de lux”, pentru a le spori sentimentul valorii personale; mărimea acestui pachet corespunde prestigiului social pe care persoana se presupune că îl va avea.

Şcolile sunt fabricile în care se produc aceste pachete de cunoaştere — deşi de obicei ele pretind că urmăresc să îl aducă pe elev în contact cu cele mai mari realizări ale minţii umane. Multe facultăţi sunt foarte abile în hrănirea acestor iluzii. Ele oferă un amalgam de cunoştinţe, de la gândirea şi arta indiană la existenţialism şi suprarealism, din care elevii ciugulesc câte ceva; dar în numele spontaneităţii şi libertăţii aceştia nu sunt îndemnaţi să se concentreze pe o anumită problemă sau să termine de citit o carte.

În sens religios, politic sau personal conceptul de credinţă poate avea două înţelesuri total diferite, în funcţie de modul de existenţă în care-l folosim.

Dumnezeu, care la origini este un simbol al celor mai malte valori pe care le putem experimenta în interiorul nostru, devine în modul bazat pe a avea un idol. În concepţia profeţilor, un idol este un obiect pe care noi înşine îl confecţionăm şi în care ne proiectăm puterile, slăbindu-ne astfel fiinţa. Apoi ne supunem creaţiei noastre si prin această supunere suntem în contact cu noi înşine, dar într-o formă alienată. Cu toate că am un idol, pentru că el reprezintă un obiect, supunându-ma acestuia, si el mă posedă pe mine. Odată ce Dumnezeu a devenit un idol, calităţile Sale au tot atât de puţin de-a face cu experienţa mea personală ca şi doctrinele politice alienate.

Idolul poate fi venerat ca Dumnezeul Milei, dar totuşi orice cruzime poate fi comisă în numele său, aşa după cum credinţa alienată în solidaritatea umană poate să tolereze comiterea celor mai inumane acte.

În modul a avea, credinţa este o cârjă pentru cei ce vor să fie siguri, pentru cei ce vor un răspuns în privinţa vieţii fără a îndrăzni să-l caute ei înşişi.

În modul de existenţă bazat pe a fi, credinţa este un fenomen total diferit. Am putea oare trăi fără credinţă? Ar fi posibil ca sugarul să nu aibă încredere în sânul mamei? Ar fi posibil să nu avem încredere în alte fiinţe, în cei pe care-i iubim şi în noi înşine? Am putea trăi fără credinţa în validitatea normelor vieţii noastre? Într-adevăr, fără credinţă devenim sterili, lipsiţi de speranţă, înspăimântaţi până în străfundurile fiinţei noastre.

Când suntem centraţi în a fi, credinţa nu reprezintă în primul rând o încredere în faptul că anumite idei sunt adevărate (deşi nu este exclus acest lucru), ci o orientare interioară, o atitudine.

Ar fi mai bine să spunem că cineva există întru credinţă, şi nu că are credinţă (Distincţia teologică dintre credinţa care „e crezută” (fides quae creditor) şi credinţa „prin care credem” (fides qua creditor) reflectă distincţia similară dintre conţinutul credinţei si actul credinţei.

Cineva poate să creadă în sine şi în alţii, persoana religioasă poate să creadă în Dumnezeu. Dumnezeul din Vechiul Testament este, înainte de toate, o negaţie a idolilor, a dumnezeilor pe care cineva îi poate avea. Deşi conceput prin analogie cu un rege oriental, conceptul de Dumnezeu trece dincolo de sine însuşi încă de la început. Dumnezeu nu trebuie să poarte un nume; nicio imagine nu trebuie făcută după chipul Lui.

Mai târziu, odată cu dezvoltarea iudaismului şi creştinismului, se încearcă renunţarea completă la idolatrizarea lui Dumnezeu, sau mai degrabă se acţionează pentru prevenirea pericolului de idolatrizare prin postularea faptului că nici măcar calităţile Sale nu pot fi enunţate.

Sau, în mod mai radical, conceptul de Dumnezeu tinde să fie acela de Unul, “Dumnezeirea”, alăturându-se astfel ideilor exprimate în gândirea neoplatoniciană. Această credinţă în Dumnezeu este confirmată de experienţa lăuntrică a calităţilor divine; ea este un proces continuu, activ, de creare de sine sau, cum a spus Meister Eckhart, experienţa eternă a naşterii lui Hristos în noi înşine.

Credinţa mea în mine însumi, în altcineva, în omenire, în capacitatea noastră de a deveni pe deplin umani implică şi siguranţă (certitudine), dar o siguranţă bazată pe propria mea experienţă, şi nu pe supunerea mea în faţa unei autorităţi care dictează o anumită credinţă.

Este o siguranţă a unui adevăr ce nu poate fi demonstrat prin dovezi raţionale convingătoare, dar un adevăr de care sunt sigur, pe dovezile experienţei mele subiective. (Cuvântul ebraic pentru credinţă este emunah, “certitudine”; amen înseamnă „cu certitudine”.)

Chiar dacă sunt sigur de integritatea unui om, nu putea demonstra niciodată; strict vorbind, dacă integritatea sa rămâne nepătată până în clipa morţii sale, nici măcar acest fapt nu exclude punctul de vedere pozitivist potrivit căruia el ar fi putut-o întina dacă ar mai fi trăit. Siguranţa mea se sprijină pe cunoaşterea profundă a celuilalt şi pe propria mea experienţă de iubire şi integritate.

Acest tip de cunoaştere este posibil doar în măsura în care mă pot descotorosi de propriul orgoliu (propriul „eu”) şi-l pot privi pe celălalt aşa cum este el, pot recunoaşte structura de forţe din interiorul său, îl pot vedea în individualitatea sa şi în acelaşi timp în umanitatea sa universală.

Atunci ştiu ce poate face, ce nu poate face şi ce nu va face. Desigur, prin aceasta nu vreau să sugerez că aş putea prezice comportamentul său în viitor, ci doar liniile generale de comportament ce sunt înrădăcinate în trăsăturile sale fundamentale de caracter, cum sunt integritatea, responsabilitatea etc.

Această credinţă se bazează pe fapte; aşadar, este raţională. Dar faptele nu pot fi recunoscute sau „probate” prin metodele psihologiei convenţionale, pozitiviste; eu, persoana vie, sunt singurul instrument ce le poate „înregistra”.

Iubirea

Iubirea are şi ea două semnificaţii, în funcţie de modul de existenţă dinspre care vorbim.

Putem avea iubire pentru cineva? Dacă am putea, iubirea ar trebui să fie un lucru, o substanţă pe care o poţi avea, deţine, poseda. Adevărul este că nu există niciun lucru numit „iubire”. „Iubirea” este o abstracţie, poate o fiinţă exotică, deşi nimeni nu a văzut-o.

În realitate există doar actul iubirii. A iubi este o activitate rodnică. Ea implică să ţii la cineva sau ceva, să cunoşti, să răspunzi, să afirmi, să te bucuri, fie că e vorba despre o persoană, un copac, un tablou, o idee. Ea înseamnă să aduci la viaţă, să sporeşti vitalitatea acelei persoane sau acelui lucru. Este un proces ce creşte şi se reînnoieşte pe sine.

Când iubirea este experimentată în modul bazat pe a avea, ea implică limitarea, întemniţarea sau controlarea obiectului pe care cineva îl “iubeşte”.

Este un proces ce strangulează, sufocă şi ucide, care nu poate da viaţă. Ceea ce oamenii numesc iubire este mai degrabă o folosire greşită a cuvântului, care ascunde realitatea faptului că nu iubesc.

Felul în care mulţi părinţi îşi iubesc copiii rămâne încă o problemă deschisă. Lloyd de Mause a arătat că în ultimele două milenii de istorie occidentală au fost semnalate numeroase abuzuri împotriva copiilor, tortură fizică şi psihică, neglijenţă, posesivitate exagerată şi sadism, atât de şocante încât ar trebui să credem că părinţii iubitori constituie mai degrabă o excepţie decât o regulă.

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre căsătorii.

Indiferent dacă o căsătorie se bazează pe dragoste sau pe convenienţe sociale şi tradiţii, aşa cum era cazul căsătoriilor tradiţionale din trecut, cuplurile care într-adevăr se iubesc par a fi o excepţie. Ceea ce se constituie din convenienţă socială, tradiţie, interes economic reciproc, interes comun faţă de copii, dependenţă reciprocă sau ură ori teamă reciprocă este experimentat în mod conştient ca „iubire” — până în momentul în care partenerii recunosc că nu se iubesc unul pe altul şi că de fapt nu s-au iubit niciodată.

Astăzi poate fi remarcat un oarecare progres în acest sens: oamenii au devenit mai realişti şi mai cumpătaţi; mulţi nu mai cred că a te simţi atras din punct de vedere sexual de cineva înseamnă a rubi acea persoană, sau că o relaţie prietenoasă, dar distantă, constituie o manifestare de iubire.

Această nouă perspectivă a dus la o mai mare onestitate — dar şi la schimbarea mai frecventă a partenerilor. Cu toate acestea, ea nu a dus în mod necesar la o mai mare frecvenţă a relaţiilor de iubire, aşa că noii parteneri se iubesc la fel de puţin ca şi cei vechi.

Schimbarea de la „a cădea pradă iubirii” (to fall in love) la iluzia de „a avea” iubire poate fi adesea observată în detaliile concrete din istoria cuplurilor care „au căzut pradă iubirii”.

(În Arta de a iubi am arătat că verbul „a cădea” n.t. to fall] din expresia „a cădea pradă iubirii” constituie o contradicţie în el însuşi. Atâta vreme cât iubirea este o activitate productivă, nu poţi decât să dăruieşti iubire sau să trăieşti din iubire; nu poţi „cădea” pradă iubirii, deoarece căderea denotă pasivitate.)

Atunci când persoanele îşi fac curte, niciuna nu este sigură de cealaltă, dar fiecare încearcă să facă o cucerire. Ambele sunt pline de viaţă, atractive, interesante, chiar frumoase, întrucât vitalitatea înfrumuseţează întotdeauna chipul. Niciuna însă nu o posedă încă pe cealaltă; de aceea, energia fiecăreia se dirijează spre a fi, adică spre a da şi spre a încuraja.

Odată ce survine căsătoria, situaţia se schimbă adesea în mod fundamental.

Contractul de căsătorie îi dă fiecărui partener posesia exclusivă asupra corpului, sentimentelor şi atenţiei celuilalt.

Nu mai trebuie făcută nicio cucerire, deoarece iubirea a devenit un obiect al posesiei, o proprietate. Cei doi încetează să mai facă efortul de a fi iubitori şi de a produce iubire, de aceea încep să se plictisească, iar frumuseţea lor dispare. Sunt dezamăgiţi şi nedumeriţi. Oare nu mai sunt aceleaşi persoane? Au făcut o greşeală la început? Şi astfel, fiecare caută de obicei cauza schimbării în persoana celuilalt şi se simte înşelat.

Ceea ce nu pot vedea însă este faptul că nu mai sunt aceleaşi persoane care erau atunci când s-au îndrăgostit; că eroarea că cineva poate avea dragoste i-a făcut să înceteze să se iubească.

Acum, în loc să se iubească reciproc, fac aranjamente pentru a poseda împreună ceea ce au: bani poziţie socială, o casă, copii.

Astfel, în unele cazuri căsătoria din iubire se transformă într-o proprietate bazată pe prietenie, o corporaţie în cadrul căreia cele doua euri devin unul singur: “familia”.

Când un cuplu nu-şi poate reînnoi sentimentele anterioare de iubire, cele două persoane pot avea iluzia că un alt partener le va putea satisface năzuinţele. Fiecare simte că tot ceea ce-si doreşte este iubirea. Dar iubirea nu este o expresie a fiinţei lor; este o zeiţă căreia vor să i se supună. Astfel, eşuează în dragoste, deoarece “dragostea este copilul libertăţii” (aşa cum spune un vechi cântec franţuzesc), iar cel ce o venerează pe zeiţa dragostei va deveni în cele din urmă atât de pasiv încât se va plictisi şi va pierde tot ce i-a rămas din atractivitatea sa de odinioară.

Această descriere nu doreşte să insinueze că mariajul nu este cea mai bună soluţie pentru doi oameni care se iubesc unul pe altul.

Erich Fromm, A avea sau a fi?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here