7 păcate capitale ale părinţilor în educaţia copiilor

0
1158
Greşelile părinţilor lasă urme. Nu e părinte care să nu fi făcut măcar o greşeală în educaţia copiilor lor. Şi multe din greşeli sunt făcute fără voia lor, din dorinţa de a da o cât mai bună educaţie copiilor. 

Iată 7 păcate pe care părinţii le fac în educaţia copiilor lor, descrise în cartea “Păiş Brilhantes, Professores Fascinantes” (Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi), scrisă de Augusto Jorge Cury, psihiatru, psihoterapeut, om de ştiinţă şi scriitor din Brazilia.greseli parinti

1. Corecţia în public

Aţi văzut mulţi părinţi care îşi ceartă copiii de faţă cu alte persoane (copii sau adulţi), în încercarea de a-i responsabiliza şi a-i face să înţeleagă că greşesc. Acest lucru nu este deloc sănătos pentru cei mici. Şi asta pentru că expunerea publică (indiferent de vârsta celui mustrat) duce la umilinţă, traume şi alte complexe foarte greu de depăşit ulterior şi care le va “bântui” toată existenţa.

Corecţia în public paralizează inteligența, scade interesul de sine, şi duce la teama de a expune viitoarele idei. Chiar dacă se mai întâmplă să vă scoată din minţi, nu umiliţi niciodată copilul şi, mai ales, nu-l certaţi în public. Chiar dacă merită o pedeapsă serioasă, corectaţi-l în particular. Cel mai bine este să-i învăţaţi pe cei mici să reflecteze asupra faptelor sale, iar acest lucru le va stimula gândirea.

2. Autoritate cu agresivitate

Părinţii încearcă să se impună în faţa copiilor pentru a putea implementa regulile de educaţie. Unii dintre ei, însă, sfârşesc lamentabil prin a-şi impune autoritatea prin bătaie. Un părinte care îşi bate copilul câştigă, cu siguranţă, frica lui, dar îi pierde, încet şi sigur, dragostea şi respectul. Când vă simţiţi luaţi de val, sunteţi atât de nervos (nu neapărat pe copil), nu vă revărsaţi furia asupra lui sau în faţa lui. Ieşiţi din camera atunci când nu puteţi duce o conversaţie civilizată.

Cu toţii suntem stresaţi, cu toţii putem avea mici conflicte în familie, cu toţii putem fi agresivi. Important este să vă daţi seama că aţi greşit, să vă cereţi iertare. Aşa avem curajul să greşim, aşa trebuie să avem curajul să ne şi reparăm greşeala. Nu de alta, dar copiii pot reproduce comportamentele noastre. Şi gândiţi-vă numai la câte din lucrurile pe care le-aţi văzut la părinţii voştri aţi jurat să nu le faceţi cu copiii voştri şi, totuşi, vă surprindeţi în viaţa de zi cu zi făcându-le. Înregistrarea făcută în tăcere şi neprelucrată creează modele în cele mai tainice zone ale personalităţii fiecăruia dintre noi.

Când părinţii reacţionează cu violenţă, impun o autoritate care sufocă raţiunea copiilor. Nu vor să dialogheze cu copilul pentru că au senzaţia că îşi pierd autoritatea. Nu admit să fie chestionaţi, nu admit comentarea propriilor eşecuri, se comportă ca şi cum ar fi perfecţi şi intangibili. Pe când ei se tem doar de propria vulnerabilitate şi atunci se ascund în spatele “autorităţii”.Părinţii nu trebuie să se teamă că-şi pierd autoritatea în faţa copiilor, ci că-şi pierd copiii din cauza autorităţii.părinţii

3. Critica excesivă

Unii părinţi sunt atât de preocupaţi de viitorul copiilor lor, să fie morali, serioşi şi responsabili încât nu le permit să facă greşeli şi nici excese. Nu-i lăsa să se joace pentru că se pot murdări sau pot face dezordine cu jucăriile. Fiecare greşeală sau notă proastă la şcoală, fiecare atitudine “necugetată” se transformă în lungi şiruri de predici şi de critici, de cele mai multe ori în faţa colegilor sau prietenilor. Mai mult, îi compară cu ceilalţi copii “cuminţi, ascultători şi deştepţi”.

Oare ce simt acei copii? Nu se simt ei oare cea mai dispreţuită fiinţă de pe pământ? Nu-şi închipuie oare ei că nu sunt iubiţi de părinţi şi cea mai bună soluţie care se întrezăreşte este să renunţe la viaţă (mai ales dacă vorbim de adolescenţi)? Şi chiar dacă nu recurg la această nefericită modalitate de rezolvare a problemelor, iar copiii devin nişte adulţi aşa cum şi-au dorit părinţii (omeni buni, morali, serioşi şi responsabili), care este oare preţul?

Preţul este nefericirea, timiditatea, fragilitatea, frustrarea. Copiii vor avea o groază excesivă de critica celorlalţi astfel încât se vor sacrifica până la cote alarmante doar ca să nu greşească, îşi vor îngropa visele, nu-şi vor asuma riscuri pentru a nu primi oprobiul public.
Copiii sunt unici, nu-i comparaţi cu alţii. Comparaţia nu numai că nu este educativă, dar nu stimulează absolut deloc ci, dimpotrivă, umileşte. Lăsaţi-le copiilor “luxul” de a greşi, de a-şi exprima părerile, de a se purta necugetat, de a-şi asuma chiar şi riscuri, pentru că astfel vor învăţa cum să-şi croiască drumul în viaţă.

4. Pedepse la furie şi fără explicaţii

Nu pedepsiţi niciodată copiii când sunteţi nervoşi, indiferent de ceea ce a făcut copilul. Nimeni nu gândeşte în primele 30 de secunde de furie, iar în acele secunde puteţi face lucruri care să rănească mai mult decât v-aţi închipui. Pedeapsa fizică trebuie evitată. Dacă daţi câteva palme, ele trebuie să fie simbolice şi însoţite de o explicaţie. Nu durerea indusă de palme va stimula inteligenta copiilor şi tinerilor. Dacă v-au supărat, vorbiţi despre sentimentele voastre, plângeţi cu el dacă asta simţiţi. Când copilul vostru greşeşte, discutaţi cauzele greşelii. Nu puneţi niciodată limite fără să daţi explicaţii. Iată două poveşti de viaţă reale care vă pot face să înţelegeţi diferenţa.

“O fetiţă de 8 ani a furat nişte bani de pe tejgheaua magazinului şcolii. Vânzătoarea a văzut-o şi a dus-o de mâneca la părinţi făcând-o hoaţă. Fetiţa era traumatizată. Părinţii s-au speriat şi nu ştiau cum să reacţioneze. Se temeau că fetiţa lor ar putea deveni cleptomană. N-au bătut-o, în schimb au stat de vorbă cu ea şi i-au dat o sumă de bani mai mare decât cea furată, spunându-i că ea este mult mai importantă decât toţi banii din lume şi că cinstea este demnitatea celor puternici. Când a împlinit 15 ani, fetiţa le-a mulţumit părinţilor pentru atitudinea lor şi pentru faptul că într-un moment atât de dificil i-au arătat atâta dragoste”.

“Un tată a fost chemat la poliţie după ce fiul său a furat un CD dintr-un magazin. L-a bătut în fata poliţiştilor şi nu l-a interesat nicio clipă ce se întâmplase cu băiatul. Ajuns acasă băiatul s-a închis în camera lui. Când şi-a dat seama tatăl că ar putea fi o problemă, era prea târziu. Băiatul îşi luase viaţa, iar tatăl ar fi dat orice să poată întoarce timpul înapoi. Niciodată nu s-ar fi închipuit că-şi va pierde fiul”.

critici-copii5. Renunţarea la educaţia copiilor

Toţi părinţii sau profesorii vor să educe tineri docili, iar cei care îi fac pe părinţi (sau pe profesori) să se simtă frustraţi sunt acei copii care le testează calitatea de educatori. Copiii voştri complicaţi vă testează dimensiunea iubirii, iar elevii voştri insuportabili sunt cei care vă testează calitatea umană. Chiar dacă vă decepţionează, oferiţi-le o compensaţie inedită, dragostea voastră. Secretul este răbdarea, iar obiectivul este educarea afectivităţii.

6. Încălcarea cuvântului

Sunt părinţi care nu spun NU copiilor lor. Cum nu suportă încăpăţânările şi agitaţia copiilor, ei le promit îndeplinirea tuturor dorinţelor, pentru a evita altercaţiile şi pentru a nu frustra copiii. Şi nu numai că promit, dar nici nu-şi ţin cuvântul dat. Ce efecte pe termen lung are această tactică? Văzându-şi părinţii disimulând şi neţinându-şi promisiunea, copiii respectivi proiectează asupra mediului social în care trăiesc o neîncredere cumplită. Dezvoltă nesiguranţă şi paranoia, cred că toată lumea îi va dezamăgi, suferă de mânia persecuţiei, nu vor reuşi să menţină prietenii stabile şi nu vor sta prea mult timp într-un loc de muncă.

Ţineţi-vă întotdeauna promisiunea, iar dacă este vorba despre ceva ce are nevoie de un NU hotărât, nu vă fie teamă să-l rostiţi, chiar dacă copiii vor face o criză după aceea. Iar dacă greşiţi, cereţi-vă întotdeauna scuze. Greşelile, cât de grave ar fi ele, pot fi soluţionate rapid dacă sunt corectate imediat. Încrederea însă este foarte greu de construit, foarte uşor de demolat şi aproape imposibil de reconstruit.

7. Distrugerea viselor şi speranţelor

Fără speranţă nu există drum şi fără vise nu există motivaţia de a continua drumul. Cuvinte de genul “Nu vei face nimic în viaţă!”, “Vei fi un ratat”, “Nu mai ai nici o şansă!”, “Îmi aduci numai necazuri!” distrug speranţele şi visele unui copil. Oricât de multe greşeli ar face un copil, el trebuie să primească îmbrăţişările şi încurajările părinţilor săi. Cuvintele menţionate mai sus nu vor face decât să-l adâncească şi mai mult în deziluzii. Copiii care îşi pierd speranţa au dificultăţi grave în a-şi depăşi conflictele, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emoţionale şi a eşecurilor.

Nu contează dimensiunea obstacolelor, ci dimensiunea motivaţiei de a le depăşi. De aceea este fundamental pentru sănătatea psihică să ştii că după cea mai neagră furtună, urmează cel mai frumos răsărit de soare.

Sursa sfatulpărinților.ro

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here