Încrederea în gândul propriu

0
119

Paisie-Aghioritul-alb-negru-ineditM-a acoperit Dumnezeu şi m-am temut totdeauna de primejdia aceasta. Când eram în mănăstirea de obşte, toate le încredinţam bătrânului Avă Ioan. Niciodată nu sufeream, cum am spus, să fac ceva fără sfatul lui. Se întâmpla câteodată că gândul îmi spunea: «Nu-ţi va spune bătrânul ceea ce ştii deja? De ce să-l mai turburi?» Şi ziceam gândului: «…ceea ce ştii, de la diavolul ştii». Plecam deci şi întrebam pe bătrân şi se în tâmpla că uneori îmi spunea tocmai cuvântul acela la care mă gândisem şi eu. Atunci gândul îmi spunea: «Ce mai zici? Iată, ţi-a spus ceea ce ţi-am spus şi eu. Nu l-ai turburat degeaba pe Bă trân?» Şi ziceam gândului: «Acum e bine, acum e de la Duhul Sfânt. Ceea ce e al tău e viclean, e de la draci, e dintr-o stare pătimaşă.» Şi, astfel, niciodată nu îngăduiam gândului să mă facă să mă încred în mine însumi, fără întrebare.”
Ş tiinţa cu nume mincinos constă în a te încrede în gândul tău, că aşa e un lucru. Şi, dacă cineva vrea să se izbăvească de ea, să nu se încreadă în gândul său, ci să întrebe pe un Bătrân. Iar dacă Bătrânul va răspunde şi răspunsul lui va fi cum a cugetat fratele, nici atunci nu trebu ie să se încreadă în gândul său, ci să zică: «Dracii şi-au bătut joc de mine, ca să mă încred în gândul meu că am cunoştinţa adevărată şi ca, crezând eu aceasta, să mă ducă şi la alte căderi. Iar Bătrânul a spus adevărul, căci el grăieşte de la Dumnezeu şi el nu e jucăria dracilor». Eu am spus fratelui meu cum am gândit. Dar nu ştiu dacă este aşa.”

C hiar dacă judecata ce şi-o dă cineva cu privire la o faptă e ca şi cea pe care o pri meşte de la un povăţuitor cu experienţă, e mai bine că el a întrebat. Căci a scăpat de mândrie, sau de încrederea în sine, care îl va obişnui să nu întrebe nici în cazurile când ar putea da o jude cată greşită. Şi, în general, orice mândrie, ca în chidere a omului în sine, aduce în el o învârtoşa-re, o dezumanizare. Iar Duhul Sfânt e acolo unde inimile sunt deschise unele altora, unde oamenii sunt înmuiaţi de simţire, de comunicabilitate.
Tot ce răsare din sfera mărginită a unei gândiri individualiste e prin sine lipsit de vederea largă, care tine seama în mod echilibrat de intercondi-tionarea tuturor. E de la diavolul, care vrea să ru pă în bucăţi creaţiunea şi să scufunde pe fiecare într-o existenţă extrem de redusă, într-o existen ţă chinuită, de umbră, de mişcare dezordonata, neratională si contradictorie a umbrelor. Totul e o  falsă cunoştinţă, o cunoştinţă a fâşiei, care nu e deplin reală, întrucât nu e în ţesătura întregului, în comunicare de viaţă între toate. «Dreapta socoteală», atât de lăudată în scrierile duhovniceşti răsăritene, vine şi ea dintr-o îndelungată experienţă a vieţii de comunitate, de împreună-sfătuire cu alţii. Ea tine seama de toate laturile realităţii, de toate punctele de vedere posibile, în judeca ta ce o dă. De aceea sfatul se cere mai ales de la «bătrâni», care au adunat în cursul anilor înde lungaţi multă experienţă de viaţă şi multe păreri de la foarte mulţi.”

Esenţa căderii în păcat este întotdeauna aceeaşi: cineva vrea să devină bun prin el însuşi; cineva vrea să devină desăvârşit prin el însuşi; cineva vrea să devină dumnezeu prin si ne însuşi. Dar, în acest fel, fără să-şi dea seama, omul se echivalează pe sine cu diavolul. Pentru că şi acesta a vrut să devină Dumnezeu prin sine însuşi, să-L înlocuiască pe Dumnezeu cu el în suşi. Şi, în această înfumurare a lui, a devenit din-tr-odată diavol, complet despărţit de Dumnezeu şi în întregime întors împotriva lui Dumnezeu. Esenţa păcatului, aşadar, păcatul total, constă în această iluzie plină de înfumurare. Aceasta este chiar esenţa diavolului, a lui satan însuşi.
Ea nu este altceva decât să vrea cineva să rămână la natura lui, să nu vrea în sinea lui nimic altceva decât pe sine însuşi.

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Ieromonah Benedict Stancu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here