Opinia antropologică a tradiţiei creştine în ceea ce priveşte egalitatea în drepturi şi absoluta unitate a trupului cu celelalte părţi componente ale fiinţei umane a fost formulată odată cu defi-nitivarea învăţăturii despre nemurirea trupului, şi despre participarea acestuia la toate procesele existenţei. Liturgic, această învăţătură a fost actualizată prin închinarea la moaştele sfinţilor, prin activa şi egala cu a sufletului participare a trupului la viaţa liturgică (semnul crucii, metaniile, mişcarea liturgică) şi prin utilizarea tuturor sentimentelor spre trimiterea şi primirea mesaje-lor mântuitoare. În tradiţia liturgică a Răsăritului creştin, mesajul mântuitor nu se aude numai, cum se întâmplă adeseori în Apusul creştin, care limitează decisiv posibilităţile comunicării mântuitoare, ci este văzut, palpat, este mâncat şi mirosit cu certitudinea că uneori mirosul poate să fie un mijloc mai eficace decât orice altceva în transmiterea mesajului creştin, iar acest lucru este valabil, desigur, pentru toate simţurile.
Cultural, această concepţie antropologică a fost afirmată prin libera participare a trupului la exprimare şi comunicare. Gesticulaţia, de exemplu, a completat în Răsărit celelalte mijloace pe care le folosea un om pentru transmiterea unui mesaj, până ce romeii „civilizaţi” din Apus, transferând în acest spaţiu dualismul anglo-sa-xon, au reprobat această uzanţă ca pe o barbarie respingătoare.
In acest punct, merită să fie menţionat, pentru aceia ce nu o suspectează – şi nu sunt puţini în spaţiul nostru -, că una dintre actualele demersuri care justifică tradiţia răsăriteană creştină şi culturală este dezvoltarea psihologiei. O investi-gaţie atentă a obiectivelor psihologiei şi psihote-rapiei descoperă că scopul esenţial al psihologiei şi psihoterapiei îl constituie dezoccidentaliza-rea şi reorientarea omului apusean, ca rezultat al diagnosticării rezultatelor patogene pe care cultura 6ccidentală le-a avut asupra acestuia. ‘
Ca un exemplu concret, privitor la gesturi ca mod de exprimare, menţionăm următoarea observaţie a părintelui psihiatriei interpersonale Harry Sullivan: „La învăţarea care se realizează în primul an este importantă dobândirea acelor forme de comportament exterior care aparţin celor două mari categorii ale comportamentului comunicativ, anume gesturile şi limba. Pentru a înţelege importanţa gesturilor ca mijloc de exprimare, e suficientă constatarea că numai la cele mai limitate forme de viată limba este dezbrăcată de gesturi”.
Aşadar, iluminiştii predicatori ai necrozei victoriene a „trivialului” trup încearcă să ne civilizeze aducându-ne înapoi la „cele mai limitate forme de viaţă” şi se revoltă atunci când nu ne grăbim să răspundem încercărilor lor civilizatoare.
În spiritul acesta, al teoretizării omului ca o fiinţă unitară ale cărei diferite părţi sunt egale şi indisolubile, tradiţia creştină răsăriteană a înţeles şi erotismul uman ca nefiind altceva decât aspectul somatic al comunicării şi relaţiilor interper-sonale şi a evitat fundamental efortul sistematic, dar irealizabil al codificării unei laturi a existenţei umane atât de difuze şi atât de conexe cu toate celelalte. Părinţii deşertului, ale căror opinii sunt cuprinse în cunoscutele descrieri ale Istoriei Lausiace, ale Apoftegmelor Părinţilor, Limonariului lui Ioan Moshu şi Dialogurilor Sfântului Ioan Casian, au conceptualizat şi exprimat într-un mod unic această convingere a Răsăritului, iar aceste opinii trebuie să fie cunoscute de către aceia care, în numele Ortodoxiei, propovăduiesc separaţionismul puritan şi consideră „monitorizarea” scolastică a activităţii organelor genitale drept una dintre aspiraţiile esenţiale ale vieţii duhovniceşti.
In fine, tradiţia creştină răsăriteană nu a culti-vat niciodată utopia romantică pentru înfăptuirea unei comuniuni perfecte şi ireproşabile, pen-tru a cărei realizare au fost irosite milioane de vieţi umane, uneori prin mijlocirea unei morţi extrem de inumane, din punct de vedere trupesc, iar alteori printr-o totală absorbţie a puterilor creatoare ale oamenilor, astfel încât să nu mai poată nici să se dezvolte, nici să creeze.
Tradiţia răsăriteană creştină nu a fost constrânsă să-şi ascundă adevărata faţă, nu şi-a cheltuit energia spre a-şi crea o vitrină, nu a încercat să-şi nege păcătoşenia, nici să şi-o mistifice sau să şi-o refuleze.
Adevărata Biserică a lui Hristos nu a simulat o ireproşabilă comuniune, ci a declarat cu fiecare ocazie posibilă că este alcătuită din oameni păcătoşi, care totuşi nu se abandonează unul pe celălalt şi nu disperă, fiindcă nu se sprijină pe propria justificare, ci pe mila şi harul Dumnezeului Celui fără de păcat.
Oare câţi dintre cei cuprinşi în spaţiul geografic al Răsăritului au rămas existenţial în tradiţia culturală răsăriteană şi în adevărata Biserică a lui Hristos pe care Acesta a creat-o?
Se pare că sunt extrem de puţini. Cei mai mulţi, înşelaţi de sirenele occidentale, urmează Apusul în declinu-i falimentar şi sunt ruinaţi de nevroze şi simptome psihosomatice, sunt epuizaţi de vânarea utopiei sistemelor netestate, dar aşa-zis perfecte, sau uită de sine, purtaţi în multiplele şi ameţitoarele evadări pe care omul contemporan le-a născocit pentru a fugi de suferinţa disperării, a singurătăţii şi a vacuumului interior.
Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin
Jurnal Spiritual
