Concepţia tradiţiei culturale răsăritene despre om şi modul în care înfruntă viaţa şi crizele ei – partea a V-a

0
85

RomaniaMarePV2aÎn duhul tradiţiei creştine răsăritene, totuşi, nu există doar două categorii de oameni, ci atâtea câţi oameni există şi chiar mai multe, atâtea câte clipe şi situaţii există în viaţa umană. Cei răi nu sunt oarecare alţii, iar bun nu este decât Dumnezeu, la bunătatea Căruia toţi oamenii participă într-o mai mică sau mai mare măsură.
În opoziţie cu teoria apuseană despre om şi despre viaţa umană, în teoria răsăriteană, pe care o exprimă atât de impresionant Dostoievski şi Papadiamandis, polarizarea nu este posibilă.
Aproape toţi oamenii, atât la Dostoievski, cât şi la Papadiamandis, ne provoacă o oarecare simpatie. Pentru fiecare simţim compasiunea şi poate iubirea pe care aceştia, ca fii ai autenticei tradiţii răsăritene creştine, au simţit-o unii pentru alţii.
La Papadiamandis nu există preoţi-dumnezei, ci preoţi-oameni care, într-o clipă a vieţii lor, când îi părăseşte Duhul lui Dumnezeu, cad într-o stare de nesuportat, precum părintele Chiriac din povestirea Paştele la ţară şi care mai târziu se metamorfozează devenind sfinţi precum acesta, atunci când Duhul lui Dumnezeu îl cercetează din nou. Pentru aproape toţi oamenii lui Papadiamandis simţim o oarecare simpatie, chiar şi pentru acel lup-de-om din povestirea Vara-Eros. Cum altfel ar fi putut să se întâmple, de vreme ce însuşi Papadiamandis simte atâta afecţiune pentru el, înţelegându-i atât de profund situaţia?
„Acum, în miezul primăverii”, scrie, „se pare că obosise până şi el de solitudinea sa, simţea că era bărbat şi că firea dintr-însul se trezise la viaţă. Săracul om…”; şi iarăşi: „îşi lăsase caprele sale şi coborâse pe jos înspre partea unde văzuse fiinţa aceea adorabilă şi de vis. Săracul lup-de-om…”
Sentimente asemănătoare ne inspiră Papadiamandis pentru bietul moş Iannio care, bătrân fiind, se îndrăgostise de o femeie măritată, cu copii şi nepoţi, fără ca ea să bănuiască iubirea lui fără-de-minte, şi care moare în faţa casei acesteia în sfintele zile ale Crăciunului, când „zăpada se aşternuse ca un cearşaf. Albă zăpadă… să ne albească pe toţi în ochii lui Dumnezeu, să ne albească măruntaiele noastre… să nu avem inimă rea în noi.”
„Şi moş Iannio, continuă Papadiamandis, s-a albit cu totul şi a adormit sub zăpadă, spre a nu se înfăţişa gol şi descoperit, şi el, şi viaţa lui, şi faptele lui, în faţa Judecătorului, a Celui vechi de zile, a Celui Întreitsfânt.”
Astfel vede şi tratează pe om Răsăritul creştin, şi de aceea nu dă naştere nevrozelor şi vinovăţiei, şi nici nu simte nevoia de a coborî standardele vieţii duhovniceşti, astfel încât să se ascundă cu toţii şi să-şi găsească toţi o justificare, deoarece nu crede în autojustificarea omului, ci în mila şi în iubirea cu care Dumnezeu răspunde până şi celei mai imperceptibile mişcări pe care o face omul către Acesta.
Tradiţia creştină răsăriteană reuşeşte în mod real să lase loc şi imperfecţiunilor vieţii duhovniceşti, fără a cultiva execrabila manie a perfecţiunii, care este poate cea mai serioasă psihopatologie a omului apusean contemporan.
Atmosfera de cult reuşeşte acest fapt irealizabil pentru Apus, deoarece, deşi îl conduce pe om spre negrăita slavă a lui Dumnezeu, concomitent îi aminteşte că există o comuniune a oamenilor păcătoşi; pentru vameşi şi desfrânate; pentru oamenii „prinşi în multe păcate şi dedaţi patimilor voluptăţii”; pentru oamenii care trăiesc „o viaţă iubitoare de cele materiale şi de câştig”; pentru oameni pentru care nu există „faptă sau răutate” pe care să nu o fi făcut cu „mintea şi cu cuvântul şi cu voia, prin atitudine, cu bună-ştiinţă şi prin faptă”; pentru oameni care nu se încred în dreptatea lor şi mărturisesc: „că nu am făcut vreun oarecare bine pe pământ”; pentru oameni care ştiu că „nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142).
Tradiţia creştină răsăriteană a reuşit de asemenea să ţină ridicate criteriile vierii duhovniceşti şi în acelaşi timp să fugă de nevroza maniei perfecţiunii, întrucât pentru ea însăşi „trecut-a umbra legii şi darul a venit” în chip definitiv şi irevocabil. Astfel nu a căzut în capcana generalizărilor rigide, ci a păstrat o binecuvântată putere de adaptare la situaţia concretă a omului concret şi nu 1-a tratat pe om ca pe o mulţime anonimă, din balconul unui oarecare palat episcopal.
Cândva, nişte monahi l-au vizitat pe Antonie cel Mare şi i-au zis: „Spune-ne un cuvânt ca să ne mântuim.” Iar el a răspuns: „Citiţi Scriptura.” „Vrem să auzim ceva de la tine”, i-au spus aceia. Atunci Antonie a zis: „Când vă va da cineva o palmă peste obraz, întoarceţi-l şi pe celălalt.” „Aceasta nu suntem în stare să facem”, au spus aceia. „Atunci să acceptaţi palma peste un singur obraz”, le zice Antonie. „Nici aceasta nu suntem în stare a face”, au spus aceia. „Atunci să nu daţi întoarceţi palma înapoi”, spune Antonie. „Nici aceasta nu suntem în stare a face”, au spus aceia. Atunci Antonie a cerut unui ucenic să le facă puţină supă, pentru că erau neputincioşi, şi întorcându-se către ei le-a zis: „Una nu puteţi să o faceţi, cealaltă nu vreri să o faceri, ce să vă fac? Rugăciune trebuieşte.”
De vreme ce dinăuntrul inimii omului vine tot răul care îl pietrifică, atunci când se dedă patimilor, în consecinţă, circumstanţele exterioare nu au o prea mare importanţă.
Unii oameni trăiesc onest şi virtuos, în timp ce alţii trăiesc necinstit şi păcătos. Diferenţa nu constă într-o constrângere exterioară, ci în posibilitatea pe care o are omul de a-şi alege modul său de vieţuire.
În raport cu cât de plin de har este omul, el poate să-şi ajute aproapele să-şi vadă decăderea şi să fie mântuit din ea. Broaştele (patimile) au fost stârpite în Egipt atunci când Moise şi-a întins mâinile. Numai privind la braţele deschise ale lui Hristos pe Cruce, sau la braţele întinse ale fiecărui om care îşi răstigneşte eul în numele lui Hristos, omul poate să se mântuiască de demonii lui interiori, iar nu având în vedere o realitate exterioară impersonală.
Răul exterior care-l poate într-adevăr vătăma pe om nu este decât proiecţia răului interior.
Când cerul s-a întunecat sub ochii egiptenilor, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, în ochii evreilor el a rămas luminat de soare. Nu a fost o putere constrângătoare din exterior care făcea pe unul să se afle în întuneric, iar pe celălalt în lumină, ci înşişi oamenii au înlăuntrul lor şi prin alegerea proprie cauzele luminii şi întunericului, deoarece înşişi se pun pe sine acolo unde vor să fie. Nu s-au întunecat ochii egiptenilor pentru că un oarecare zid sau munte ascundea soarele, ci soarele îşi trimitea razele sale tuturor la fel. In timp ce evreii se bucurau de lumina lui, egiptenii rămâneau nesimţitori la darul său. Intr-un fel asemănător, o viaţă luminată se oferă tuturor, în acord cu capacităţile fiecăruia. Unii rămân în întuneric, amăgiţi de scopurile lor păcătoase, în timp ce alţii răspândesc lumină de la lumina virtuţii.
Pentru acela care trăieşte fără păcat, nu există nici întuneric, nici vierme, nici foc, nici iad. Omul însuşi îşi alege iadul său şi în lumea aceasta, şi în cealaltă.
Când omul are pacea în inima sa, cosmosul întreg este pentru acesta plin de pace, spune Sfântul Efrem Sirul.
Tradiţia răsăriteană creştină nici nu a subestimat, nici nu a trivializat trupul, ci a învăţat teologic egalitatea lui în drepturi cu sufletul uman şi indivizibilitatea esenţială a tuturor opiniilor fiinţei umane, iar această învăţătură a materializat-o şi a înfăptuit-o cultural.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here