Concepţia tradiţiei culturale răsăritene despre om şi modul în care înfruntă viaţa şi crizele ei – partea a IV-a

crestinÎn tradiţia creştină şi culturală răsăriteană, în familie nu se discută despre drepturi şi sindicalism, deoarece pentru tradiţia creştină răsăriteană familia nu este doar o întreprindere, ci „biserica de acasă”, care este Trupul lui Hristos şi ai cărei membri sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, fii ai lui Dumnezeu, având fiecare în parte un ipostas propriu, membri pe care iubirea îi leagă şi îi uneşte fără a anula identitatea şi destinaţia lor particulară, după cum în taina Sfintei Treimi cele trei Persoane se unesc în mod absolut în iubire, dar nici una nu o absoarbe pe cealaltă şi toate îşi păstrează propria lor existenţă ipostatică.
Viaţa duhovnicească în Răsăritul creştin se bazează într-un grad foarte mare pe cunoaşterea de sine. Cu cât omul estimează „ca deosebite cele despre propriul sine”, cu atât nu îl cercetează harul lui Dumnezeu şi este chinuit de ispite „până ce va ajunge să conştientizeze boala de care suferă” şi se va refugia la Dumnezeu în umilinţă. „Căci îndurarea urmează smereniei.” Ava Pimen a spus că „dacă va ajunge omul la cuvântul Apostolului, toate sunt curate celor curaţi, se va vedea pe sine ca cel mai mic dintre toate făpturile. Atunci fratele l-a întrebat cum e cu putinţă să mă consider mai mic decât un ucigaş? Iar ava i-a răspuns: dacă va ajunge omul la înălţimea acestui cuvânt şi va vedea om ucigând, va spune că acela a făcut acest păcat numai o dată, eu însă ucid în fiecare zi”.
Omul cunoaşte că inima sa a atins curăţia atunci când „îi va considera pe toţi oamenii buni, şi nimeni nu-i va părea lui necurat şi pângăritor,” spune Sfântul Isaac Sirul.
Cu o astfel de atitudine, care anulează aban-donarea aproapelui, relaţiile umane se pot dezvolta şi pe verticală şi pe orizontală.
In cultura apuseană, abandonarea aproapelui este o tehnică defensivă cu ajutorul căreia fiecare încearcă să se protejeze pe sine spre a nu fi aban-donat el însuşi. Temeiul acestei abandonări este refuzul câtorva norme sociale care, până a deveni norme sociale, au fost reţete etico-religioase, fundamentate pe pervertirea legalistă puritană a învăţăturii morale creştine.
Aşa cum s-a menţionat şi mai sus, conform acestei concepţii puritane, pentru a fi cineva creştin trebuia să respecte câteva „legi” morale. Cel care nu ţinea seama de aceste „legi” era ostracizat sau, precum în comunităţile „puriste”, chiar executat, aşa cum s-a întâmplat în cea calvină, ce s-a născut imediat după impunerea protestantismului, cea care, într-un mod impre-sionant, a păstrat concepţia legalistă a bisericii papiste, dar pe care a augmentat-o cu ajutorul puritanismului.
Mai târziu, pe acest fundament teologic s-a întemeiat cultura apuseană şi prin urmare transgresarea canoanelor sociale îl priva pe infractor de calitatea lui de om „cumsecade” sau de cea de om civilizat, având drept consecinţă abandonarea lui socială. Apuseanul, vieţuind într-o atmosferă socială terifiantă, în care simţea iminenta continuă a fricii de a fi abandonat, în situaţia în care ar fi fost prins transgresând legile sociale, învăţa din pruncie să dezvolte un sistem defensiv necesar supravieţuirii. A dezvoltat apărarea cu ajutorul unei măşti, o defensivă a subevaluării celorlalţi, pentru a putea să rămână el însuşi la suprafaţă şi, în cele din urmă, a învăţat că „denunţarea” celuilalt îl va pune la adăpost pe el însuşi.
Vedem aceste defensive clar în nevrozele oamenilor societăţii capitaliste, în tactica denun-ţării reciproce şi a spionării reciproce care a dominat în societatea comunistă, dar le vedem şi la noi în nevrozele şi în caracterul oamenilor care au suferit influenţa mişcărilor cvietiste, care au transpus în spaţiul cultural al tradiţiei culturale răsăritene pervertirile atât de patogene ale legalismului şi puritanismului.

Dar aceste mişcări cvietiste nu i-au influenţat numai pe aceia care s-au înrolat în ele, ci au influenţat mai general şi decisiv ethosul cultural şi evlavia poporului nostru prin orice mijloc posibil. Prin predică, prin alterarea vieţii latreutice, prin intermediul artelor figurative şi al muzicii au exercitat această influenţă probabil în mod inconştient, altfel ar trebui să fie acuzaţi de genocid şi de faptul de a fi predat acest spaţiu unei nemiloase captivităţi apusene, care a adus atâta pagubă, cât nici o altă catastrofă în mai noua istorie grecească.
Este cel puţin revoltător faptul că aceste miş-cări arată o terifiantă sensibilitate pentru discuţii teologice purtate între unii episcopi din Răsărit şi Apus. Pentru că, dacă episcopii nu se prezintă doar pe ei înşişi, pot reuşi cel mult o recapitulare a eşecului de la Florenţa. Insă alterarea fiintială a ethosului poporului pe care au iniţiat-o aceste mişcări va devora rădăcinile tradiţiei noastre, şi atunci, cei care vor voi să subscrie la compromi-sul predării noastre culturale şi teologice Apusului, nu se vor reprezenta numai pe ei înşişi.
Pentru a fi înţeleasă extinderea influentei acestor mişcări cvietiste asupra poporului sunt suficiente câteva exemple, precum acela al lui Kazantzakis care, pe de o parte, în viaţa lui personală, fără să bage de seamă el însuşi, este torturat de nevrozele pe care le creează legalismul şi puritanismul Apusului, iar, pe de alta, în toată creaţia lui literară este influenţat de acest puritanism. Teoretizarea daltonistă în alb-negru a realităţii umane, polarizarea puritană în numai două categorii de oameni, cei buni şi cei răi, în cei buni cu popa Fotie şi în cei răi cu popa Grigorie, dă naştere unei prăpăstii de netrecut şi unui război crud între ei, parte a căruia a fost recentul război civil.
Iar atunci când omul ajunge în punctul ca propriul său sine să se alăture celor răi, atunci autoabandonarea şi ura faţă de sine însuşi sunt inevitabile.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here