Concepţia tradiţiei culturale răsăritene despre om şi modul în care înfruntă viaţa şi crizele ei – partea a II-a

0
114

celtic-cross-795064În tradiţia culturală creştină răsăriteană, nu este considerat cultivat cel care învaţă pe dinafară noţiuni abstracte sau dobândeşte capacităţi dialectice, ci acela care şi-a purificat inima de patimile omeneşti, mai concret, de patima ego-ismului. Astfel, în ciuda continuei spălări pe creier pe care o suportă de veacuri poporul nostru – şi drept consecinţă nu pare să fie impresionat decât superficial de cunoaşterea care „înalţă”, induce în eroare, înşală chiar şi pe acela care o deţine, orbindu-1 astfel încât nu mai poate vedea adevărata lui decădere -, nu i-a fost greu să recu-noască (dialectic) măreţia sufletelor „neşlefuite”, asemenea părintelui Planas.72 Merită de consemnat că în faţa acestor oameni se demască până şi cei mai cerebrali intelectuali. Cândva Arsenie îl întrebase despre propriile sale gânduri pe un stareţ egiptean, îl vede un al treilea şi îi spune: „Ava Arsenie, tu, care ai atâta cultură latină şi elină, cum îl întrebi despre gândurile tale pe acest om ignorant?” Şi acela i-a răspuns: „Desigur
gur, m-am format în culturile greacă şi latină. Dar până acum încă n-am apucat să învăţ nici măcar alfabetul acestui om simplu”.
Vechea convingere a Răsăritului creştin că Dumnezeu a binevoit „prin nebunia propovăduirii să-i mântuiască pe cei ce cred”, deoarece „întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu” (I Cor. 1, 21), întemeiată ferm şi incontestabil pe Noul Testament, a fost păstrată printr-un ataşament absolut de-a lungul secolelor. La acceptarea propovăduirii evanghelice, spune Sfântul loan Gură de Aur, nici înţeleptul nu este ajutat de înţelepciunea lui, nici cel neînvăţat nu este vătămat de ignoranţa lui, dar dintre cele două, desigur, ignoranţa înlesneşte acceptarea propo-văduirii evanghelice (Omilia a XV-a la Epistola I către Corinteni), iar aceasta deoarece cunoaşterea şi înţelepciunea lumească sau cea oferită de raţi-une este fenomenologică, este cunoaşterea care, după Sfântul Grigorie de Nyssa, nu cunoaşte. Numai credinţa, potrivit Sfântului Maxim Măr-turisitorul, este lucrarea şi revelarea adevăratei cunoaşteri, iar la această cunoaştere sufletul omului ajunge numai atunci când lucră-rile (energiile) sale alcătuitoare, înţelepciunea şi cumpătarea, cunoaşterea teoretică şi cea practică, se unesc. Numai unificat în acest mod, sufletul poate cunoaşte cu adevărat. Aceste opinii despre cunoaştere şi procesul de învăţare sunt considerate a fi unele dintre cele mai avansate în Apus şi au fost sprijinite de pedagogi reformatori ca John Dewey, care au susţinut nevoia întoarcerii educaţiei la centrul experienţei umane. Desigur, înţelepţii noştri din Apus care ne vorbesc în extaz despre John Dewey nu ştiu că prezintă opinii formulate în urmă cu treisprezece secole de către strămoşul lor, Maxim, căruia nici numele nu i-l cunosc şi nici măreţia nu i-o bănuiesc.
Pentru că aceasta este concepţia tradiţiei creştine răsăritene despre cunoaştere, apologetica ei este una existenţială, care nu se sprijină pe acrobaţii intelectuale, ci pe simţămintele inimii, pe trăiri şi pe modul de viaţă. Aceasta a fost apologetica ucenicilor pescari ai lui Hristos: „Vino şi vezi!” Aceasta a fost apologetica martirilor şi a tuturor sfinţilor. Aceasta a fost apologetica lui Papadiamandis. „Cât despre mine, atâta cât voi respira şi voi cugeta, nu voi înceta niciodată… să laud în Biserică pe Hristosul meu.”
Tradiţia creştină răsăriteană are conştiinţa faptului că, pentru a asculta „cuvintele de negrăit”, pentru a vedea slava lui Dumnezeu, lumina cea nezidită care mântuieşte şi dăruieşte într-un asemenea grad odihna – astfel încât, atunci când ucenicii au văzut-o pe Muntele Tabor, au voit să facă „chiar acolo trei colibe” (Mt. 17, 4) -, pentru a vedea „naşterea străină”, omul trebuie să se înstrăineze de lume; nu să fugă din lume, ci să nu se identifice cu lumea şi să nu adopte modul de a fi al lumii. Să nu se identifice cu duhul egoismului şi al căpătuirii care domină în lume.
Tradiţia răsăriteană creştină ştie că omul va progresa în mod real nu atâta timp cât urmăreşte satisfacerea fiecărei pofte, ci atunci când va putea să spună „nu” propriilor dorinţe, pentru a putea spune „da” nevoilor celorlalţi.
Tradiţia răsăriteană creştină este sigură că adevăratul progres al omului se va realiza prin post şi rugăciune, adică prin prefacerea lăuntrică a omului, care se înfăptuieşte numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu, şi prin asceza care nu este scop în sine, ci se face cu intenţia de a ajuta la transformarea lăuntrică.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here