Duhovnicia (III)

0
90

Îisihastis-e1329587171347nsă mulţimea care se prezintă drept continuatoarea tradiţiei isihaste a adoptat şi erezia scolasticismului, care este consecinţa varlaamismului, şi încearcă să demonstreze existenţa lui Dumnezeu cu strigătoarea la cer şi cerebrala apologetică antiisihastă, utilizând diferite argumente, mai ales pe cele supranumite minuni, care reprezintă transcenderea legilor fizice, precum şi profeţiile evenimentelor viitoare. Totuşi minunile lui Hristos nu au nimic în comun cu acestea, ci sunt zidire nouă, descoperirea împărăţiei lui Dumnezeu şi taina comuniunii şi iubirii, care este cea mai mare minune a vieţii în Hristos şi mai ales care dă credinciosului şansa şi posibilitatea de a trăi dumnezeirea lui Hristos; din acest motiv şi El, în rugăciunea arhierească dinainte de răstignire, cere de la Tatăl Său, pentru ucenicii Săi: „ca toţi să fie una precum Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine, tot aşa şi aceştia să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In. 17, 21).

 Mulţimea, cu varietatea-i religioasă şi cu masca-i isihastă, poate să cunoască faptul că numai dra-gostea creştinilor face manifestă în lume dum-nezeirea lui Hristos, după cum fiecare dintre cei care sunt părtaşi mulţimii fanatice şi intolerante cunoaşte foarte bine că această iubire nu există nici înăuntrul propriei inimi, nici în inimile oamenilor care aderă la ea, şi de aceea nici nu trăieşte dumnezeirea lui Hristos şi, în realitate, nici nu crede. Totuşi, nu are curajul să accepte acest lucru, pentru că este un mizer rob al bunăs-tării care, în spatele acestei false credinţe, îşi fundamentează căpătuirea-i eudemonistă. Astfel, pierzându-şi simţul raţiunii în faţa eventualităţii că va pierde această căpătuire, panicat, vede în tot ceea ce exprimă o oarecare îndoială, un fel de înfricoşătoare ameninţare împotriva echilibrului nervos intern şi vrea să-i închidă gura, ca nu cumva vocea îndoielii să trezească fiara propriei necredinţe, pe care încearcă în agonie să o ţină adormită înlăuntrul său. De aceea, este angoasat să adune elemente certe şi să reunească relatări de minuni şi profeţii şi fragmente din vieţile sfinţilor, adoptând metoda varlaamică, hiliastă, iar când aude pe cineva exprimând o oarecare îndoială se grăbeşte să-l pună pe fugă şi să-i închidă gura cu patos şi cu ochii răspândind scântei.

Se poate ca acest om să nu fie fără de minte şi sa cunoască foarte bine că şi de ar vorbi în limbile oamenilor şi ale îngerilor şi chiar de ar avea taina  profeţiei şi ar cunoaşte toate tainele vieţii, dacă nu are iubire este aramă răsunătoare şi chimval zgomotos (v. I Cor. 13,1-2). Şi ar putea de asemenea să ştie că un mare sfânt ca Ioan Gură de Aur afirmă că minunile care au depăşit legile firii nu au avut loc în vremea sa18, însă necesitatea nevrotică îl abrutizează şi pe omul cel mai înţelept.

Genialitatea şi cunoaşterea intelectuală sunt un lucru, iar maturitatea şi dezvoltarea duhovnicească reprezintă ceva cu totul diferit, iar duhovnicia nu este pentru cei aranjaţi, nici pentru cei care urmăresc căpătuirea în general şi mai ales căpătuirea duhovnicească cu orice preţ. Viaţa duhovnicească şi dezvoltarea duhovnicească sunt o aventură, şi de aceea este inaccesibilă celor laşi şi lipsiţi de îndrăzneală, dar realizabilă doar pentru cei îndrăzneţi şi care se aruncă în faţa pericolului.

Un începător a întrebat pe un oarecare monah de ce unor oameni li s-a dat harisma de a fi văză-tori cu duhul şi de a cunoaşte tainele cereşti.

-Să nu-i fericeşti pe aceştia, copilul meu, a răs-puns înţeleptul stareţ, ci mai mult pe aceia care îşi văd continuu propriile păcate, îşi descoperă neputinţele şi îşi cunosc foarte bine şinele propriu.

-În urmă cu câteva zile, ava, spuse din nou fratele, am văzut pe un monah scoţând un demon  dintr-un oarecare bolnav şi l-am admirat.

-Eu nu mi-am dorit niciodată, răspunse stareţul, să alung demoni şi să vindec bolnavi. Rog pe Dumnezeu numai să nu ajung eu însumi batjocură satanei şi mă lupt să-mi curăţ mintea de gândurile cele rele. Dacă voi reuşi, atunci voi fi vrednic de admiraţie.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here