Biserica şi cultura (VI)

manastireVăd în casa dumneavoastră, şi ar fi bine să vadă orice intelectual, un colţ cu icoane, ca în fiecare casă creştină, un colţ de rugăciune. In lumea în care aţi trăit, Ortodoxia pe care aţi experiat-o nu v-a adus umilinţe?

 Pot să spun altceva: că am avut sentimente nu de umilinţă personală, ci de umilinţă ca om al acestui popor român atunci când am văzut că anumiţi oa­meni din acelaşi spaţiu, anumiţi români, pot avea la un moment dat tendinţa de a-şi uita religia ortodoxă numai din nevoia, de înţeles până la un punct, de a se adapta mediului în care trebuia să-şi continue existenţa, având impresia că astfel s-au aranjat cu lumea aceasta şi există scuze, pentru că exilul nu este o excursie, ci este şi o bătălie. Deci umilinţa a fost mai mult când am văzut la alţii această tendin­ţă. Eu personal pot să spun că m-am bucurat că pot să fiu un reprezentant modest al acestei religiozităţi ortodoxe în mijlocul unei culturi care ori era ne-religioasă, ori aparţinea altor stiluri religioase. Şi experienţele mele nici măcar nu au fost negative. Am impresia că din acest motiv m-am bucurat de mai multă atenţie şi respect din partea catolicilor, evanghelicilor sau protestanţilor. Poate că m-au căutat pentru un dialog, gândindu-se că au ceva de aflat, pe când din perspectiva acelui sistem de esperanto religios la care vrei să te adaptezi cât mai bine, eşti neinteresant.

Ca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Româ­ne, ca un creştin din Biserică, ce-aţi avea de spus intelectualilor noştri?

Ar fi foarte multe de spus, pentru că sunt în dia­log cu ei de mult timp şi a fost dialog vorbit. Ar fi să le spun următorul lucru: întreaga suferinţă şi toate peripeţiile prin care a trecut România şi alte ţâri sunt şi rezultatul crizei spirituale prin care trece civiliza­ţia noastră de mai mult timp. Atât comunismul, cât şi hitlerismul, unul idolatrizând economicul, celălalt idolatrizând rasa, au fost nişte încercări de ieşire dintr-un gol religios printr-o falsă religie. N-ar trebui să uităm lucrul acesta. Tocmai pentru că în lumea şi civiliza­ţia noastră sentimentul religios se dezorientase sau se diluase, exista o nevoie de a adora ceva în om, de a-1 adora ca pe Dumnezeu, în concepţia acestei civilizaţii Dumnezeu nemaifiind afirmat aşa cum se cuvine, în locul Lui s-au pus valori materiale şi biologice. Am asistat la experimentul acesta de încercare a umplerii unui gol cu nişte false religii. Păi dacă a fost nevoie să se recurgă la false religii, nu înseamnă că e nevoie de religie autentică? Avem o experienţă şi personală, şi colectivă, istorică, recentă şi totuşi îndelungată. Şi atuncea aş spune să căutăm să fim deschişi faţă de dimensiunea religioasă noi, intelectualii români, să fim atenţi la ceea ce spune Biserica, nu să ne urmărim propriile noastre idei despre Biserică. Neavând o experienţă a Bisericii, fiind în oarecare măsură sepa­raţi şi de regimul comunist de un adevărat contact cu Biserica, să căutăm să o înţelegem, să intrăm în dialog cu acei reprezentanţi ai Bisericii care sunt şi trăitori ai Ortodoxiei şi să recunoaştem că este cazul să punem accentul pe ceea ce este cu adevărat creator şi pe ceea ce poate să aducă iubire între oameni, de ceea ce este mai multă nevoie şi în alte sectoare decât în cel religios. Să nu neglijăm acest izvor, creştinismul fiind totuşi soluţia cea mai simplă şi cea mai bună pentru problemele cele mai acute cu care suntem confruntaţi la noi în familie, în mijlocul ţării noastre şi pe plan internaţional. Gândiţi-vă ce-ar însemna dacă ne-am comporta cu adevărat creştineşte, ce-ar însemna asta pentru şansa de a evita şi de a rezolva conflictele sângeroase, ce-ar însemna pentru proble­mele sociale. Deci religia care atinge adâncurile fiinţei umane îi dă acesteia sensibilitatea şi capacitatea de a rezolva probleme în cercuri din ce în ce mai largi, care nu mai sunt pur religioase. Deci atenţie la religie şi la Biserica noastră creştin-ortodoxă.

 Ce ar vrea să transmită Bisericii Ortodoxe – de­sigur nu Bisericii ca instituţie divină, ci nouă, celor care căutăm să trăim Ortodoxia – omul de cultură şi credinciosul Nicolae Stroescu-Stânişoară?

Ar vrea să-i adreseze în primul rând un cuvânt de recunoştinţă pentru faptul că a păstrat făclia cre­dinţei ortodoxe nestinsă, indiferent de vicisitudinile timpului şi de faptul că şi unii oameni ai Bisericii au putut greşi, n-au fost întotdeauna la înălţimea învăţăturii lui Hristos, şi i-a salvat poporului român încrederea că viaţa merită să fie trăită pentru că există un Dumnezeu al iubirii. Mai mare dar nu i se poate face omului şi Biserica a lucrat pentru ca el să conti­nue să fie oferit tuturor. Ce i-aş spune Bisericii? I-aş spune, cu toată modestia, că este nevoie mai mult decât oricând ca ea să traducă în viaţă comorile de evlavie şi de înţelepciune din mănăstirile româneşti, din trăirea duhovnicească a călugărilor, să le traducă cât mai fidel pentru cât mai mulţi. Nu întotdeauna este transmisă această realitate în aşa fel încât să devină inteligibilă şi să-i sensibilizeze pe oameni. De multe ori nu ajunge până la ei acea flacără a iubirii. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni e nevoie să fie mai bine împărtăşită, practica şi consecvenţa să fie intensificate întru mântuirea omului.

 Domnule Nicolae Stroescu-Stânişoară, vă mulţumim şi vă dorim şi noi, redacţia Epifania, cât mai multe realizări în osteneala dumnea­voastră cultural-religioasă aici în Occident, ca un reprezentant fidel al Bisericii, ca un susţinător al activităţii Mitropoliei Române din Germania şi ca unul ce cu cinste, putem spune, se luptă să fie un credincios ortodox, o flacără a credinţei noastre religioase naţionale. Vă mulţumim şi vă dorim multă sănătate.

Dialoguri duhovniceşti, Nicolae Stroescu-Stânişoară

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here