„Cred că aceasta este trezvia: când stai faţă către faţă cu Dumnezeu” (VI)

0
122
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

treyvie 3– Care este rolul trezviei în împărtăşire? Se poate împărtăşi un om care nu are trezvie, care are gânduri, griji?

– Toate gândurile străine, toate gândurile lumeşti pe care le ducem cu noi în biserică, deşi ar trebui să le lăsăm afară, după cum zice cântarea Heruvicului, împiedică şi rugăciunea, şi conştiinţa de a fi în biserică şi de a sta în faţa lui Dumnezeu. Dacă persistăm în aceste gânduri străine de biserică, atunci suntem numai cu trupul acolo. Poate chiar şi aşa, în extrem vorbind, trupul nostru este impregnat de energiile pozitive din biserică, pentru că trăim într-un mediu foarte încărcat duhovniceşte. Chiar dormitând sau gândind la altceva, ceva-ceva se leagă de noi în mod cu totul inconştient. Dar când suntem treji, trăim aceasta în mod conştient, ne umplem de aceste energii ale lui Dumnezeu în modul cel mai evident şi ele rămân în noi, ne impregnează, ne transformă. Trebuie făcut acest efort de concentrare la Liturghie. Sigur că e un efort şi personal, dar nu e numai voluntarist, nu e numai o încordare a voinţei de a fi atent acolo; e poate o încercare de a te lăsa încadrat în fluxul liturgic, să intri în rugăciune şi să simţi dulceaţa ei. Nu trebuie să ne crispăm, adică, dacă nu am fost atenţi la un cuvânt, să o luăm de la capăt. Să ne lăsăm duşi de curentul rugăciunii şi chiar dacă nu suntem tot timpul perfect conştienţi, nu-i nimic, vom fi în momentul următor sau în celălalt. Eu cred că dintr-o Liturghie de o oră, o oră şi jumătate, dacă socotim cât de conştienţi cu adevărat suntem cu toţii, poate că rămân câteva minute, şi acestea nu continuu. Insă contează enorm de mult să ai o străfulgerare fie şi numai de moment. Şi dacă într-o Liturghie sunt câteva momente de străfulgerare, de bucurie deosebită, atunci este nemaipomenit! Şi la a doua, la a treia, la a suta Liturghie, momentele acestea sunt de fapt răspunsurile inimii noastre, ale vieţii noastre, ale organismului nostru care participă cu adevărat. Aceasta înseamnă că ceva s-a schimbat şi se schimbă spre bine. Numai că aceste momente trebuie multipli¬cate pentru ca inima să se vindece şi să se unifice tot mai mult, să se înmoaie. Inima compătimitoare este semnul sfinţeniei, zicea Sfântul Isaac Şirul. Aceasta înseamnă că inima e unificată, pacificată şi că ea devine o inimă de carne, simţitoare.

– Şi aceasta este un anumit fel de trezvie, nu numai cea mistică.

– Sigur că da. Este o trezvie infuză, de care nu-ţi dai seama, instinctivă. Este poate un rezultat al trezviei. La această trezvie permanentă ca stare trebuie să ajungem, o trezvie a fiinţei noastre întregi. Noi prea izolăm mintea de rădăcinile ei, de inimă. Mintea este o energie a inimii. Mintea se concentrează în inimă. Mintea trebuie să se întoarcă permanent în inimă, să fie unită cu aceasta, şi atunci părăseşte mulţimea gândurilor care o frământă. Părintele Stăniloae vorbeşte undeva despre multiplicitatea gândurilor, care toate se reduc sau se singularizează la unicul gând necesar, cel la Dumnezeu. Gândurile la lucrurile limitate ale lumii nu te satisfac, de aceea mintea trece de la gândul unui lucru la altul. Numai gândul la Dumnezeu te satisface, spune Părintele Stăniloae, pentru că numai Dumnezeu nu e limitat. Acest gând te odihneşte permanent şi îl poţi fixa pentru totdeauna. Atunci nu mai vezi aceste lucruri detaşate, disparate, ci în unitatea lor şi în Dumnezeu.

Aceasta este toată taina rugăciunii, căci numai prin rugăciune se poate ajunge la această stare. Trebuie să ne înmulţim rugăciunea, o rugăciune atentă, cu mintea în inimă. Dar şi necazurile împreunate cu rugăciunea te duc la această pacificare a inimii. Nu neapărat o rugăciune formală. Oamenii simpli nu au vreme de rugăciune. Zic un Tatăl nostru, dar îl zic din toată inima, zic „Doamne, ajută”, „Doamne, fii cu mine”, se însemnează cu semnul Crucii, se străduiesc să se ferească de rău. Această simplitate duce la simţirea inimii, la curăţia şi la unitatea ei, la această vedere a lui Dumnezeu pretutindenea. Noi, care suntem mai intelectuali şi mai obişnuiţi cu cititul şi scrisul, suntem mai împrăştiaţi cu mintea, pentru că ceea ce facem noi este numai o lucrare a minţii, detaşată de inimă. Avem această ispită a unei lucrări intelectuale raţionale numai prin ea însăşi, devenind o gimnastică intelectuală. Tragem toate consecinţele, facem teologie de birou, şi acesta este un pericol. Multe din câte se scriu se pierd. Rar când îţi rămâne câte un cuvânt, câte o frază, câte o idee. În general când te foloseşti de ele.

Da, şi când îţi intră cu adevărat la inimă. Poate ar trebui să scriem numai atunci când ne îndeamnă Duhul, când suntem oarecum plini şi dă din noi afară. Şi numai ceea ce se prelinge îi zideşte cu adevărat pe ceilalţi. Dacă tu te forţezi ca din sărăcia ta să scoţi ceva, te epuizezi şi pe tine, şi nu-i ajuţi nici pe alţii. Trebuie să mergem întotdeauna spre esenţial.
Mi se pare absolut necesar ca pentru a favoriza, a ajuta trezvia, atenţia la rugăciune în biserică, să creăm şi condiţiile exterioare pentru aceasta: semiîntunericul, să nu fie prea multă lumină naturală, ci mai mult a lumânărilor. în natură, Liturghia nu are aceeaşi forţă de a adânci omul în ea. Apoi felul cântării: trebuie să se cânte articulat, ca fiecare să înţeleagă. Cel care cântă sau rosteşte rugăciunea trebuie să fie mereu cu gândul la felul cum e receptată rugăciunea. Noi nu slujim sau cântăm numai pentru noi, ci şi pentru cei care sunt lângă noi. Ritmul rugăciunii, mişcările să fie line, paşnice, să nu fie nimic distorsionat, să nu se audă nici un zgomot. Oamenii trebuie educaţi să nu se mişte în biserică, să lase aprinsul lumânărilor sau altceva de făcut, să se străduiască să nu tuşească. Rugăciunea e atât de fină, ca ochiul. Numai un firicel de praf dacă intră în ochi, îl tulbură. Aşa şi atenţia la rugăciune.

– De aceea cred că şi timpul contează, dacă e noapte sau e zi.

– Da, trebuie ca în general să fie căutată realizarea condiţiilor exterioare. Mai ales în parohii este multă mişcare, o cântare care deranjează… Nu este o atmosferă de rugăciune.

– Socotiţi că ziua este făcută pentru lucrul oamenilor şi noaptea pentru lucrul lui Dumnezeu?

– Ei, bine ar fi! Dar vedeţi că aceasta se realizează, pe cât e posibil, numai în unele mănăstiri.

– Faptul că Dumnezeu a creat lumea noaptea -şi a fost seară şi a fost dimineaţă – şi că El este căutat de noi prin apofatismul exprimat prin întuneric, are vreo legătură cu trezvia? Cum se poate omul menţine treaz în întuneric?

– Aici este vorba de întunericul natural şi întunericul care este lumină supraapofatică, iar în acest sens favorizează rugăciunea.

– Dar prin ce? Prin frică, prin necunoscut?

– Nu prin teamă de întunericul natural. Eu aş zice mai degrabă că în întunericul acesta lumea este mai liniştită şi atmosfera este mai favorabilă rugăciunii. în plus, el te trimite la întunericul apofatic al lui Dumnezeu. Oricât te-ai strădui sâ-L cunoşti pe Dumnezeu, nu te poţi apropia decât prin apofază, prin negare.

– Acest întuneric spiritual adoarme, linişteşte mintea iscoditoare a omului?

– Da, noaptea te gândeşti mai puţin la lucrurile pe care le ai de împlinit, la lucrurile vieţii. Ziua e parcă făcută să te angajezi la mult şi să-ţi împrăştii mintea. Noaptea nu poţi lucra altceva, şi vine o noapte când nu mai poţi face nimic. Cred că şi privirea se linişteşte. Toată lumea e adormită, liniştită, nu te mai gândeşti la ce se întâmplă în lume. Aici ar trebui să judecăm, să medităm mai mult la toate condiţiile ce favorizează rugăciunea, la acest întuneric, la calităţile duhovniceşti ale nopţii.

Totuşi, vorbind despre trezvie, rugăciunea trebuie să fie a omului odihnit.

– Fiind începător în ale rugăciunii, eu mă silesc să rezerv rugăciunii anumite timpuri: dimineaţa, seara, la biserică. Aceste timpuri ar trebui lungite, pentru ca din multa rugăciune, din osteneala la rugăciune, să vină rugăciunea cea curată. Aşa zic Părinţii. Roagă-te mult Şi rugăciunea însăşi te va învăţa cum să te rogi. La început e o rugăciune mai puţin curată, dar ea vine şi datorită timpului consacrat ei, nevoinţei, ostenelii pe care o faci astfel. Să nu aştepţi o rugăciune curată din-tr-o dată, mai ales dacă nu te-ai ostenit cu rugăciunea Şi te-ai ocupat cu lucruri străine de Dumnezeu. Nu mă refer la oamenii care au o familie, copii mulţi, şi prin lucrul lor, pentru că slujesc unui lucru foarte sfânt, ei fac oarecum o rugăciune. Dar noi, monahii, sau cei care doresc să ajungă la rugăciunea curată trebuie să consacre timp rugăciunii. Astfel, încetul cu încetul vom ajunge la o stare de rugăciune, ne vom trezi poate cu mintea la rugăciune, sau mergând, lucrând, şi mintea fiind în rugăciune. Impunându-ne o rugăciune atunci când suntem obosiţi, nu cred că ajută la nimic, ci oboseşte şi mai mult spiritul. Şi eu am făcut această experienţă, dar rugăciunea a fost foarte stearpă.

Dar timpul consacrat rugăciunii să rămână pentru rugăciune.

– Da, căci din acel timp, dacă e mai lung, se aşază ceva în inimă si rămâne.

Dialoguri duhovniceşti, Mitropolitul Serafim Joantă

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here