Acest venerabil episcop tomitan era de origine capadocian.
El a ocupat scaunul Episcopiei Tomisului, Constanța de azi, prin anul 360, dovedindu-se un devotat păstor al turmei lui Hristos și aprig apărător al credinței ortodoxe niceene. Ducea o viață ascetică de sfințenie și se împotrivea cu dârzenie să nu pătrundă arianismul în hotarele eparhiei sale, care se întindea între Dunăre și Marea Neagră. El păstorea Biserica tomitană și a întregii provincii Sciția (Dobrogea), în vremea când tronul imperial al Constantinopolului se afla împăratul Valens.
Istoricii relatează că Valens, care era un aprig susținător al ereziei ariene, a venit la Tomis.
Intrând în catedrala orașului, a încercat să-l determine pe Episcopul Bretanion să îmbrățișeze credința rătăcită: ”Și era acolo popor mult, aproape tot orașul, fiindcă voia să-l vadă pe împărat, bănuind că se va întâmpla și ceva deosebit.
Însă Bretanion, plin de credință, și-a aprins cugetul cu râvnă (dumnezeiască).
El a discutat cu mult curaj în fața stăpânitorului, apărând dogmele Sinodului de la Niceea, asemănându-se dumnezeiescului David, care a zis: ”Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat” (Ps. 118, 46). Marele episcop a apărat dreapta credință și ”a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărârile celor 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I de la Niceea (325) împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca”. După aceea, l-a părăsit pe împărat, mergând în altă biserică, iar poporul l-a urmat”.
Istoricul Sozomen dă și amănuntul că Valens, ”Părăsit acolo, a suportat cu greu această înfruntare și prinzându-l pe Bretanion, a poruncit să fie trimis în exil, dar nu după mult timp l-a readus la locul său”. Motivul restabilirii episcopului în drepturile sale a fost, după Sozomen, teama împăratului de o revoltă a poporului, fiindcă știa că ”locuitorii ținutului sunt viteji din fire și prin poziția locurilor, necesari lumii romane, fiind așezați ca un zid în fața presiunii barbarilor”.
Aceeași înfruntare avea s-o pătimească Valens după câțiva ani în Cezareea Capadociei, din partea Sfântului Vasile cel Mare (379).
Acesta era bun prieten și probabil părinte duhovnicesc al Sfântului Bretanion.
Sozomen își încheie relatarea sa cu următoarele cuvinte: ”Iată în ce chip a înfruntat Bretanion zelul împăratului, el fiind, de altfel, bărbat destoinic și renumit prin viața sa virtuoasă, precum mărturisesc și sciții înșiși”. Teodoret, episcopul Cirului, spune și el: ”Iar Bretanion, fiind împodobit cu tot felul de virtuți și încredințându-i-se sarcina de arhiereu peste cetățile din Sciția (Dacia Pontică), și-a înflăcărat cugetarea cu râvnă și a înfruntat stricarea învățăturilor dreptei credințe și fărădelegile comise de Valens împotriva dreptcredincioșilor”.
Curajul și virtuțile care-i împodobeau viața l-au impus în fața poporului în așa măsură, încât nici chiar împăratul bizantin n-a putut să-l persecute pentru mult timp.
Bretanion a fost foarte iubit și respectat de credincioșii săi, el numărându-se printre acei păstori sufletești despre care Sozomen spune că ”dacă se întâmpla ca Bisericile să fie bine conduse de oameni îndrăzneți, poporul nu-și schimba credința de mai înainte”. Desigur, istoricul bizantin se referă aici la statornicia în vechea credință niceeană (ortodoxă).
Fericitul episcop Bretanion a încurajat mult viața ascetică și nevoința sihaștrilor de prin peșteri mici și bisericuțe rupestre, după obiceiul sihaștrilor din Capadocia. El va fi călăuzit în copilărie, spre nevoința monahală, pe tânărul Ioan Casian și pe prietenul său Gherman și tot el, probabil, a înălțat o bazilică pe cripta moaștelor celor patru martiri de la Niculițel, ale cărei ruine împreună cu ”martirionul” au fost descoperite în anul 1971. În timpul păstoriei sale existau în Eparhia Tomisului câteva așezări monahale renumite, cu călugări cărturari și teologi.
Sfântul Bretanion este considerat de unii teologi autorul ”Scrisorii Bisericii Goției (Daciei Traiane) către Biserica din Capadocia…”
Scrisoarea a însoțit moaștele Sfântului Sava Gotul, martirizat de goți la 12 aprilie 372, cerute de Sfântul Vasile cel Mare în patria de origine. El a contribuit împreună cu guvernatorul Daciei Pontice, Iunius Soranus, la transportarea moaștelor Sfântului Mucenic Sava Gotul din Dacia la Cezareea Capadociei.
Sfântul Vasile cel Mare îl consideră pe adresantul scrisorii ”un cetățean al patriei sale, care întocmai ca o creangă înflorită din rădăcină nobilă a umplut cu fructele Duhului o țară îndepărtată (…)mlădiță cu care patria mamă se poate mândri pe drept” și motivul arătat pentru aceasta este faptul că ”a reușit în luptele pentru credință, arătându-se o bună moștenire a părinților”.
Sfântul Vasile laudă sfințenia, evlavia și darurile duhovnicești ale lui Bretanion.
Din păcate, nu s-au păstrat scrisorile de răspuns ale acestuia, ca să apreciem pregătirea teologică și toate darurile sufletești ale ierarhului tomitan. Nu cunoaștem nici alte aspecte ale activității sale, practice ori spirituale.
Este sigur însă că ele l-au impus în fața poporului , că ”viața sa strălucea prin tot felul de virtuţi” și aceasta l-a ajutat să înfrunte tot felul de pericole. Împodobit cu atâtea calități, plin de credință și neînfricat păstor duhovnicesc, Bretanion a condus Biserica Tomisului până aproape de anul 381, când a închis ochii în ziua de 25 ianuarie, părăsind astfel viața pământească pentru cununa vieții veșnice, pe care a binemeritat-o. Credincioșii eparhiei l-au păstrat în amintirea și dragostea lor, sărbătorindu-l în fiecare an cu mare evlavie.
”Următor Păstorului celui mare te-ai făcut prea fericite, Și pe toți i-ai îndemnat să săvârșească fapte smerite, Cu ale tale rugăciuni luminează cămările inimilor noastre, Ca văzând pe Domnul în lumina iubirii, să părăsim căile păcătoase”. (Troparul Sfântului)
”Pagini din Viețile Sfinților”, Pr. Ic. Stavr. Mircea Irina, Pr. Prof. Dumitru Irina
Jurnal Spiritual
