17 Ianuarie. Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare

0
177
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
AntonieAntonie cel Mare era din neam egiptean, din satul Come, de lângă vestita cetate Heracleopolis, din Egiptul de Sus.

S-a născut către 250, învățând de la părinți și de la moșii săi credința în Hristos, și a trăit pe vremea lui Dioclițian și Maximian, ajungând până în zilele binecredinciosului împărat Constantin și a feciorilor lui.

Văzând el viața cea pătimașă a tinerilor ce învățau carte, în vremea lui, n-a voit a merge la școli și știa numai limba lui. Dar părinții lui, oameni cu stare fiind ei, se îngrijeau de creșterea fiului lor și de sora lui, după luminile înțelepciunii creștinești, fiind el foarte isteț la mine și priceput. Deci, n-avea douăzeci de ani când părinții lui au răposat amândoi, lăsându-l pe Antonie moștenitor al unor averi mari.

Și intrând el odată în biserică, a auzit din Evanghelie cuvintele spuse de Domnul tânărului bogat: ”Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mă” (Matei 19, 21).

A fost ca și când numai pentru dânsul s-a făcut citirea aceasta; întorcându-se acasă, a împărțit săracilor averile sale, neoprindu-și  pentru sine și pentru sora lui, decât cele de trebuință. Încredință apoi pe sora lui unor credincioase fecioare, iar el se făcu pustnic. Deci, la început se povățuia după viața pustnicilor din apropiere de satul lui, culegând de la toți, ca o albină din flori, toată fapta bună, avându-și chilia și el tot în sat, întărindu-se în viața de pustie în rugăciune, în nemâncare, în iubirea de oameni. Și așa se silea a urma lui Hristos, urmând tuturor. Și era iubit de toți din sat.

Dar, tânăr fiind, Antonie a început lupta cu trupul său și a aprins vrăjmașul întru el ispita dulceților desfrânării.

Și, arătând el atunci și mai multă sârguință, s-a mutat mai departe, locuind în niște morminte dintr-un cimitir păgânesc. Și a slobozit vrăjmașul asupra lui tot felul de năluciri, pofte și năvăliri de fiare înspăimântătoare, aproape de deznădăjduire. Și abia după multă vreme, a început a-i trimite lui Domnul raze de ușurare. ”Unde erai, Doamne, când mă luptam?”. ”Eram lângă tine și te ajutam”, i-a răspuns Domnul. Și rugându-se a simțit întărire.

Simțind nevoia de singurătate și de liniște s-a suit la munte, într-o cetățuie părăsită.

Inchizându-se, cineva îi aducea pâine uscată de două ori pe an. Și a petrecut așa, în rugăciune și pustnicie, douăzeci de ani. Și a ieșit Antonie de acolo, învățat de Dumnezeu. Și a început a veni lumea la el. Și s-a umplut pustia de colibe de monahi. Și el vorbea ca un dascăl, din Scripturi, ți din singura lui iscusință. Le zicea: ”Nimic din lume să nu cinstiți mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu preț veșnic: că puțin dai și însutit primești. Oricât de greu ar fi, să nu ne întristăm ca și cum am pieri, să îndrăznim și să ne bucurăm ca niște mântuiți, că Dumnezeu e cu noi”.

Venind vremea prigoanelor lui Maximiam a coborât de mai multe ori și fericitul Antonie cu ucenicii lui, la Alexandria.

Voia a-si mărturisi și ei credința și a întări pe cei ce pătimeau pentru Hristos, dar Dumnezeu a rânduit ca el să fie cruțat, Sfântul împărat Constantin dând pace creștinilor. Și stând el în singurătate cu ucenicii, a început Dumnezeu a lucra vindecări minunate prin el. Deci, văzându-se el risipit peste măsură de mulțimea de oameni, de bolnavi și de monahi, s-a mutat în și mai adâncă singurătate, într-un munte înalt. Și descoperiri  i se arătau lui, cu darul lui Hristos. Iar din când în când se pogora la muntele cel de jos și se întâlnea cu monahii și cu oamenii din lume, care-l căutau. Și mulți se lepădau de lume și se făceau monahi.

A ajuns veste despre el la împărăție și Constantin Augustul și feciorii lui doreau un cuvânt de la el.

Iar el, răspunzându-le, îi ruga să fie iubitori de oameni, de dreptate și de cei săraci. Tuturor le spunea: ”Păziți predania părinților și credința cea dreaptă în Domnul Hristos”.

Cu 15 ani îniante de sfârșitul său, fericitul Antonie a luat cu sine, în munte, pe doi din ucenicii săi, Macarie și Plutin. Și-i povățuia, zicând: ”Nu pierdeți pustnicia și pomeniți și pomeniți învățătura și sfaturile mele!”.  Și a rânduit să dea Sfântului Atanasie din Alexandria haina sa și cojocul său fericitului episcop Serapion, iar mormântul său nimeni să nu-l știe.

A trăit o sută cinci ani, după care s-a mutat la Domnul.

Viața lui a scris-o Sfântul Atanasie cel Mare, ca unul ce cunoștea pe Sfântul Antonie de aproape. Și a ajuns acest minunat om a lui Dumnezeu, Antonie, a fi socotit în toată lumea ca Patriarhul și Dascălul cel adevărat al pustniciei creștinești.

Dumnezeului nostru, slavă! Amin.

Proloagele, Vol. 1

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here