La Roata istoriei- Bolşevicii lui Lenin, bătălia pentru Galaţi, Basarabia şi tezaurul (partea a II-a)

0
234

La Roata istoriei- Bolşevicii lui Lenin, bătălia pentru Galaţi, Basarabia şi tezaurul (partea a II-a)

Stimaţi cititori, anul trecut aniversam Centenarul Marii Uniri dar, prin puzderia de proiecte „mâncătoare de arginţi” poate ar fi trebuit să-şi aibă locul mai multe încercări de aducere-n amintire a mai multor evenimente petrecute-n urmă cu o sută de ani şi mai bine…Pentru că Marea Unire a fost precedată de multe fapte de seamă şi pregătită prin mai multe evenimente-nlănţuite, iar Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia a fost urmată de multe alte evenimente istorice care au consolidat marea unire…

Reiterez părerea mea dintr-un articol anterior că acest Centenar ar fi trebuit sărbătorit continuu, cam până prin 2023, atunci când, în luna martie se vor împlini 100 de ani de la adoptarea Constituţiei României Mari şi când se va împlini, de drept, ciclul unionist… Azi vă aduc în atenţie câteva rânduri despre cum ne-a „iubit” Lenin şi-a lui ceată, cu tot cu tezaur şi câteva crâmpeie din lupta pentru Galaţi şi unirea Basarabiei cu România. Partea întâi a acestor rânduri o puteţi citi din postarea de pe Jurnal Spiritual cu trei zile în urmă…

La data de16/26 ianuarie1918,după un ultimatum destul de „obraznic”, dat pe 3 ianuarie, Consiliul Comisarilor Poporului al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, adică guvernul bolşevic rus condus de Vladimir Ilici Lenin, rupe relaţiile diplomatice cu România, între cele două ţări intervine practic starea de război. Conform hotărârii autorităților bolșevice, „Toate relațiile diplomatice cu România încetează Legația română și, în general, toți reprezentanții autorităților române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”.

La punctul 2 al declaraţiei se arată că tezaurul în aur al României aflat la Moscova „nu va mai putea fi obţinut de oligarhia română, Consiliul Comisarilor asumându-şi răspunderea pentru conservarea şi remiterea în mâinile poporului român”. Tezaurul nu a fost restitut României nici până în ziua de astăzi cu excepţia câtorva piese din tezaur şi a unor opera de artă…. Şi sunt slabe speranţe să-l mai vedem vreodată!…

Chemate de Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), trupele armatei române au intrat aclamate de populaţie în Chişinău. Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbacev, comandantul rus al frontului. Tâlhăriile şi crimele împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit.

Când Rusia a început tratativele de pace cu puterile centrale la Brest-Litovsk, România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliatul rus, jefuită de acelaşi aliat, cu controlul nesigur asupra  teritoriului său, ţara ajunsese într-o situaţie fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu desprinderea Ucrainei de Imperiul Rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi de trupele puterilor centrale. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, România a fost silită să accepte armistiţiul cu puterile centrale pentru a câştiga timp. Pe de altă parte situaţia din Rusia degenerase într-un haos total provocat de bolşevici, care risca să cuprindă ţările din jur, inclusiv ţara noastră…
În iarna anului 1917, starea de anarhie provocată în Basarabia de bandele de soldaţi ruşi bolşevizaţi care se dedau la jafuri în rândurile populaţiei şi la atacuri asupra organismelor statului, se înrăutăţise. De asemenea şi prizonierii ruşi întorşi din Germania, s-au dedat la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au pereclitat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor Generali din Basarabia era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică Democrată Moldovenească, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova.

Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului  rus de a-şi decide singure soarta, adevărul gol-goluţ era că acesta pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării lor prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar fi urmat să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România.

Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această importantă gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile acestora se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică. În decembrie, bande înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului şi a autorităţilor tânărului stat. Neavând la dispoziție forțe care să-i permită asigurarea ordinii și impunerea autorității, Consiliul Directorilor Generali a cerut trupe atât generalului Șcerbacev, deja comandant doar cu numele al trupelor ruse de pe frontul românesc, cât și guvernului de la Iași. Consiliul Directorilor Generali al Republicii Moldovenești a solicitat guvernului român, printr-o telegramă expediată la 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918, trimiterea unui ajutor militar – de preferinţă a unui „regiment ardelenesc” – care să fie la dispoziția sa. Guvernul de la Iași ezita să dea un răspuns pozitiv guvernului de la Chișinău, deopotrivă pentru a nu provoca guvernul de la Petrograd, dar și guvernele de la Berlin și Viena, care ar fi putut denunța armistițiul încheiat în luna precedentă.

Românii erau preocupați în primul rând de menținerea unor comunicații libere în Basarabia, având în vedere că doar pe acolo erau posibile legăturile cu lumea, dar și siguranța depozitelor propriei armate. Să nu uităm că liniile de aprovizionare prin care Aliaţii ne ajutau treceau prin Maica Rusie şi nu de puţine ori aceste depozite ori direct trenurile au fost capturate ori jefuite fie de ţarişti fie de bolşevici fie de diverse bande organizate.

Un detașament de voluntari ardeleni, circa 1.000 de militari, ce veneau de la Darnița, de lângă Kiev, care avea ca misiune declarată paza depozitelor de subzistență ale Armatei Române, a fost atacat şi dezarmat de trupele ruse bolșevice la 6/19 ianuarie 1917, în gara din Chișinău, nu înainte de a se înregistra victime în ambele tabere, ardelenii neaşteptându-se la această „primire călduroasă”…. Ardelenii aveau să fie eliberați după câteva zile, în contextul intrării trupelor române în Basarabia.
Un alt detașament format din ucraineni, ardeleni și grăniceri români, care trecuse la est de Prut și s-a îndreptat spre Chișinău, a fost învins de bolşevici la Cornești, doi dintre apropiații generalului Șcerbacev, generalul Nekrasov, fost comandant al Armatei a 9-a Ruse, și colonelul Socolov, fiind uciși în timpul luptelor.Membrii români ai Comisiei interaliate (de aprovizionare) au fost reținuți la Chișinău ca prizonieri de către bolșevici.  Câţiva deputaţi din Sfatul Ţării au fost arestaţi de forţele bolşevice, iar alţii au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.
La 5/18-6/19 ianuarie 1918, forțele bolșevice au preluat controlul asupra Chișinăului. De atunci și până la 13/26 ianuarie 1918, în Chișinău s-a înregistrat o situație neobișnuită în privința puterii. Formal, legitimitatea păreau să o aibă Sfatul Țării și Consiliului Directorilor Generali, însă în realitate puterea aparținea organizațiilor militare bolșevice.Ion Inculeț și Pantelimon Erhan au rămas în oraș, încercând să asigure continuitatea instituțională.Cei doi ar fi fost amenințați cu trimiterea în fața unui tribunal revoluționar pentru trădarea intereselor rusești revoluționare.În condiții neclare, ei ar fi trimis la Iași, la 6 ianuarie 1918, o telegramă prin care solicitau guvernului României să nu trimită imediat trupe în Basarabia întrucât ar exista pericolul unui război civil. Însă pregătirile românilor în vederea unei intervenții la est de Prut erau avansate, motivațiile lor fiind şi militare și politice. În condiţiile haosului de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară, totuşi, ajutorul direct al armatei române.
După mai multe apeluri primite cu prudenţă, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţii şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus. Guvernul bolșevic de la Petrograd a reacționat vehement, considerând că intrarea trupelor române în Basarabia reprezintă o agresiune împotriva Rusiei, și a decis ruperea legăturilor diplomatice cu România și sechestrarea tezaurului românesc.
România a fost primul stat care a intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului, fiind obligată să apere populaţia civilă de jufurile şi fărădelegile trupelor ruse până atunci aliate, care părăseau frontul fără avertizare, lăsând flancurile armatelor române descoperite. Deveniseră trupe rebele, îndoctrinate de agitatori, bucuroase să se întoarcă acasă, dar gata să se dedea la orice samalvonicii pe drumul lor spre Rusia. Moldova era plină de trupe române, aşa că aici retragerile au decurs ceva mai puţin periculos pentru populaţie, dar în Basarabia sălbaticiile bolşevicilor s-au dezlănţuit. La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie.
O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea Diviziei 11 Infanterie care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-au retras la Tighina, fără a opune vreo rezistenţă care să conteze din punct de evdere militar.În acelaşi timp, Divizia 13 Infanterie a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele minorităţilor  bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici, iar armata rusă le scăpase complet de sub control.
Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet annihilate, prin lupte grele, la 7 februarie 1918.Cum spuneam anterior, puterea sovietică, ignorând principiile autodeterminării şi de respectare a  independenţei altor state pe care aparent le susţinuse până atunci, bolşevicii lui Lenin au considerat acţiunea drept un act de agresiune asupra teritoriului său şi a rupt relaţiile diplomatice cu România.

Proclamarea independenței Basarabiei față de Rusia a avut loc pe 24 ianuarie 1918 (stil vechi). Sfatul Țării a ales această dată pentru a vota independența și pentru a marca 59 de ani de la unirea Moldovei cu Țara Românească. Ion Inculeț a fost ales președinte al noii Republici independente, iar Consiliul de miniștri era condus de Daniel Ciugureanu.

Proclamarea independenței a fost, în fapt, primul pas către unire.Ulterior, realizarea unirii Basarabiei cu România a fost hotărâtă în ședința Guvernului român de la Iași (23 martie 1918), la care au participat Inculeț și Ciugureanu.Însoțiți de o delegație românească condusă de premierul Alexandru Marghiloman, cei doi lideri moldoveni au mers la Chișinău pentru a lua parte la ședința Sfatului Țării din 27 martie (9 aprilie, stil nou), care a votat Unirea. Hotărârea de unire a Basarabiei cu România a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri.
Fireşte,guvernul bolșevic a reacționat vehement, afirmând că unirea Basarabiei cu România reprezintă o „sfidare”. Într-o notă adresată Guvernului român, autoritățile de la Petrograd susțineau următoarele:„Declarația Dvs. dată publicității în presa europeană, în legătură cu faptul că reprezentanții Basarabiei au declarat solemn alipirea Basarabiei la România și că, pe această bază, Dvs. considerați de acum înainte Basarabia ca parte integrantă a Regatului român, reprezintă o sfidare a Republicii Federative Sovietice Ruse…  Alipirea acesteia din urmă [a Basarabiei] la România este, totodată, o constrângere a populației basarabene care și-a exprimat deschis și unanim protestul față de ocupația românească…”. Marele Urs lasă greu din mână ce a apucat odată cu ghearele!…Şi asta se va vedea după două decenii şi încă mult timp după aceea… Şi nici astăzi, cu toată independenţa de facto şi de jure a Moldovei de peste Prut, barba „ţarului” de la Kremlin e băgată-n toate treburile murdare care opresc revenirea teritoriului dintre Prut şi Nistru la patria-mamă!…
Revenind la ceea ce spuneam anterior despre  tezaur, rușii au invocat pierderile suferite pe frontul românesc și unirea Basarabiei cu România ca pretexte pentru confiscarea tezaurului.În 25 mai 1919, guvernele din Rusia și Ucraina au publicat o declarație comună, referitoare la soarta tezaurului: „….Guvernele muncitoresc-țărănești ale Rusiei și Ucrainei își declină orice răspundere față de soarta viitoare a diferitelor valori aduse pe timpul guvernului țarist în Rusia și care aparțin Guvernului român, Băncii Naționale Române, altor bănci românești, precum și moșierilor și capitaliștilor români”.

În lunile aprilie și iunie1919, delegația română la Conferința de Pace de la Paris a depus două memorii pentru recuperarea tezaurului, care nu au avut niciun efect, din cauza lipsei sprijinului Aliaților. Pe Aliaţi nu-i mai interesam prea mult, chit că ne îndeplinisem misiunea din război, convenită-n 1916 şi ţara se afla în plin război cu bolşevicii unguri de la Budapesta, armata română fiind cea care scotea castanele bolşevice din focul cuptorului european. Pentru că aliaţii se săturaseră de război… De parcă ai noştri aveau mare poftă de a muri!

Încercările de recuperare a tezaurului au continuat, însă de fiecare dată partea sovietică a încadrat această chestiune în sfera problemelor politico-teritoriale care au marcat relațiile dintre România și Rusia. În 1920 s-au purtat convorbiri între români și sovietici, la Copenhaga și Londra. Partea română a ridicat problema tezaurului. N. D. Ciotori, unul dintre reprezentanții români de la acele negocieri, a menționat că partea sovietică s-a grăbit să dezmintă zvonul care circula în epocă, conform căruia aurul românesc ar fi fost pus în circulație de Guvernul rus. Ciotori susținea că, în urma discuțiilor despre tezaur, a rămas cu impresia că „Sovietele sunt dispuse să ni-l redea, dar ne vor cere despăgubiri pentru materialele de toate felurile lăsate de armatele ruse pe teritoriul nostru”.
Este greu de crezut că sovieticii erau dispuși să înapoieze tezaurul, mai ales că în același an, pe 28 octombrie 1920, a fost semnat Tratatul de la Paris, prin care Franța, Anglia, Italia și Japonia recunoșteau unirea Basarabiei cu România. Într-o notă înmânată Guvernelor României, Franței, Marii Britanii și Italiei, Guvernele sovietice din Rusia și Ucraina susțineau că „nu pot recunoaște înțelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor și că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”.
Jertfele românilor, de-a lungul existenţei lor, sunt uriaşe. Aproape că nu există palmă de pământ care să nu fi fost apărată prin jertfă de sânge. Prin moartea lor, eroii ne-au apărat fiinţa, limba, cultura şi glia străbună. Iată de ce, merită să-i cunoaştem, să-i venerăm şi să presărăm pe-a lor morminte ale laurilor flori!… Despre cele citite aici mai puteţi găsi şi-n sursele de mai jos:

Surse:

http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Suciu/suciu.pdf

http://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim1-2_2018.pdf

Popa, Vasile; Primul pas spre Marea Unire; Document – Buletinul Arhivelor Militare Române, Anul I Nr. 4/1998
Cristian Păunescu, Marian Ștefan, Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Editura Oscar Print, București, 2011.
Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, București, 1934.
Sheila Fitzpatrick, The Russian Revolution, Oxford University Press, New York, 1994.
Alexandru V. Boldur, Basarabia și relațiile româno-ruse (Chestiunea Basarabiei și dreptul internațional), Editura Albatros, București, 2000.
Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor – De la Independență la Marea Unire, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, București, 2003

http://uspee.md/wp-content/uploads/2016/10/MOLDOSCOPIE_PROBLEME_DE_ANALIZA_POLITICA_PARTEA-61.pdf

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/01/13/13-ianuarie-1918-guvernul-bolsevic-rus-condus-de-vladimir-ilici-lenin-rupe-relatiile-diplomatice-cu-romania-intre-cele-doua-tari-intervine-practic-starea-de-razboi/

https://adevarul.ro/news/eveniment/ambasada-rusiei-tendentioasa-anumitor-aspecte-istoria-interbelica-romaniei-1_5922d0c65ab6550cb856e5d2/index.html

http://www.ziaristionline.ro/2016/03/02/blestemul-pozitiei-geopolitice-a-romaniei-problema-basarabiei-ii-de-prof-dr-ion-constantin/

http://www.usem.md/uploads/files/Activitate_%C8%98tiin%C8%9Bific%C4%83_USEM/rmdiri/RMDIRI,_2010,_Nr__4.pdf

https://www.europalibera.org/a/blog-centenarul-unirii-dorin-dobrincu/28909730.html

http://cristiannegrea.blogspot.com/2012/05/batalia-moldovei-in-razboiul-roman.html

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!…Şi la bună revedere!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Alte articole găsiţi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here