15 producţii emblematice din cinematografie

0
97

Etapele revoluției

Prima dintre cele 15 producţii emblematice din cinematografie – Crucişătorul Potemkin relatează despre revolta de pe crucişătorul Prinţul Potemkin, precum şi despre violentele represalii ale puterii ţariste în portul Odesa, în 1905, înaintea Revoluţiei Ruse. Serghei Mihailovici Eisenstein realizează un lungmetraj de propagandă sovietică cu o măiestrie care avea să fie luată drept model. Anumite scene din acest film mut şi-au lăsat amprenta pe imaginarul colectiv, cum ar fi, de exemplu, scena landoului alunecând pe scări în timp ce populaţia este masacrată.

„Viaţa este ceea ce ţi se întâmplă în timp ce tu eşti ocupat să-ţi faci alte planuri.” (John Lennon)

Cu pelicula O viață minunată, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Frank Capra realizează o fabulă socială aflată la graniţa cu fantasticul. Eroul său, Georges Bailey (James Stewart), abandonează ideea unui suicid datorită viziunii apocaliptice pe care o are despre cum ar arăta oraşul fără el. Filmul este un imn închinat individului, solidarităţii şi curajului de a rezista abuzurilor celor mai puternici.

 

George Bailey (James Stewart) şi Mary (Donna Reed), în O viaţă minunată.

Melodrama italiană

 

Hoţi de biciclete, de Vittorio De Sica, o poveste despre coborârea în infern a unui muncitor căruia i s-a furat bicicleta, reprezintă chintesenţa neorealismului italian. Împreună cu fiul său, acesta pleacă în căutarea vehiculului de care are neapărată nevoie în munca sa de a lipi afişe prin oraş şi descoperă astfel nebunia oamenilor săraci. De Sica a turnat filmul în stradă, cu actori amatori, ceea ce îi conferă peliculei o valoare aproape documentară. De altfel, au existat voci care i-au reproşat realizatorului că a impus, prin acest film, o viziune neagră şi lipsita de speranţă a Italiei de după război.

Antonio şi Bruno Ricci, în Hoţi de biciclete.

Bobocul de trandafir

Cu filmul Cetățeanul Kane, Orson Welles a edificat un monument fabulos, o adevărată sursă de energie pentru cinematografia modernă. Pelicula povesteşte despre destinul lui Charles Foster Kane, un magnat de presă foarte bogat şi manipulator. Filmul se detaşează de tradiţionala naraţiune liniară şi construieşte o poveste alcătuită din flashbackuri de o complexitate fascinantă, filmate din plonjeu şi contraplonjeu, cu o mare adâncime a cadrelor.

Prin amintirile celor care l-au cunoscut şi prin operele pe care le-a realizat, se conturează portretul fragmentat al cetăţeanului Kane, care moare singur în palatul său, pronunţând un cuvânt misterios: „Rosebud” (boboc de trandafir), scris, de asemenea, pe scândura unei sănii ce-i aparţinuse micului Charles…

„Această dezvăluire despre sufletul secret al unui om prin intermediul operelor pe care le-a creat, al cuvintelor pe care le-a pronunţat, al destinelor pe care le-a frânt, această rapsodie de scene eterogene, fără ordine cronologică, acest haos al aparenţei, toate acestea au ceva genial, în sensul cel mai sumbru şi cel mai nemţesc al cuvântului.” (Borges)

Orson Welles, în Cetăţeanul Kane.

„Mai cântă o dată, Sam!“

Casablanca anului 1943. Susţinători ai Rezistenţei, colaboratori şi spioni convieţuiesc deopotrivă în oraşul aflat sub controlul guvernului de la Vichy. Eroul, Rick Blaine (Humphrey Bogart), patronul decepţionat al Cafenelei Americane în care cânta pianistul Sam, îşi sacrifică dragostea pentru Ilsa Lund (Ingrid Bergman), ajutându-şi prietenul vânat de nazişti să fugă în locuri mai ospitaliere, în folosul luptei pentru o lume liberă. Romantică şi energică, abundentă în personaje şi intrigi, pelicula Casablanca este, deopotrivă, o mare poveste de dragoste, un film de război şi un thrilller, invitându-i pe americani să se implice în război.

Lovitura

Poştaşul sună întotdeauna de două ori. Un triunghi amoros şi o crimă inevitabilă. Îndrăgostită de Frank, bărbatul frumos şi enigmatic angajat de soţul ei (John Garfield), foarte tânăra şi frumoasa Cora Smith (Lana Turner) îl determină pe amantul ei să-i omoare soţul. Această dramă a pasiunii adulterine a devenit una dintre marile pelicule clasice ale filmului noir. Ca fundal se desfăşoară profunda mizerie socială şi sexuală a unei Americi pe care Tay Garnett o evocă într-un plan paralel, tulburător şi nebun, prevestind parcă finalul tragic pregătit pentru cuplul nelegitim.

„Nu există libertate totală nicăieri în lumea asta. Omul se deprinde să cunoască lumea în care trăieşte şi, în momentul prezent, lumea este Roma!”

Premiată cu unsprezece Premii Oscar, Ben-Hur este cea mai cunoscută dintre peliculele epice despre Roma antică. În Ierusalimul ocupat de romani, Judah Ben-Hur(Charlton Heston), născut într-o familie de evrei nobili, şi tribunul Messala (Hugh Griffith), prietenul său din copilărie, se regăsesc şi se înfruntă. Scena istorică a curselor de care ce îi pune pe cei doi faţă în faţă, filmată timp de 78 de zile în studiourile Cinecittà, a adunat la un loc mai bine de 15 000 de figuranţi. La sfârşitul filmului, Ben-Hur se întâlneşte cu Iisus: „La auzul vocii sale, m-am simţit eliberat de orice urmă de ură”.

„Acest film este o improvizaţie.”

Asta anunţă ultimul cadru al filmului Shadows. Şi, de fapt, în acest tablou al unei frăţii newyorkeze din Greenwich Village, totul este o improvizaţie; jocul actorilor, precum şi muzica de jazz a lui Charles Mingus, cu solourile de saxofon cântate de Shafi Hadi. Alternând hoinărelile urbane cu dialogurile foarte libere, filmul are trăsături din noul val: montajul neprelucrat şi lumina puternică îi vor determina pe unii critici să afirme că, pentru Cassavetes, „a filma înseamnă, de fapt, a respira”.

Sânge în deşert

Reconstituire atentă şi epică inspirată de o poveste adevărată, Lawrence al Arabiei este istoria unui om de excepţie şi a unui popor în căutarea unei identităţi, în care deşertul Arabiei ţine loc de personaj principal. Arzător, orbitor şi ostil. Locotenentul Lawrence (Peter O’Toole), însărcinat sâ-i unească pe beduini împotriva turcilor, se îndrăgosteşte de cauza arabă până într-atât încât începe să lupte pentru independenţa lor.

Prinţul Salina (Burt Lancaster), în Ghepardul.

„Am fost gheparzi şi lei. Cei care ne vor înlocui vor fi şacali şi hiene.”

Ghepardul, de Luchino Visconti. Burt Lancaster îl întruchipează pe prinţul Salina cu o profunzime aproape răscolitoare: aristocrat sicilian, îmbătrânit şi lucid, acesta contemplă cum lumea veche face loc unei societăţi burgheze şi ariviste, simbolizată de cuplul format de Angelica Sedara (Claudia Cardinale) şi Tancredo (Alain Delon), nepotul său. Adaptarea somptuoasă a romanului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, laureată cu Premiul Palme d’Or în
1963, se desfăşoară într-o epocă în care Sicilia este anexată regatului Italiei, în 1860. Filmul rămâne una dintre capodoperele lui Visconti, memorabil prin scena banchetului, desfăşurată pe parcursul a 45 de minute.

La nivelul retoricii

Noaptea mea cu Maud este cea de-a treia dintr-o serie de şase „Poveşti morale” scrise de Éric Rohmer. Schema de bază este, de fiecare dată, aceeaşi: un bărbat – Jean Louis – iubeşte o femeie, apoi întâlneşte o alta – Maud, o doctoriţă divorţată, cu care flirtează, iar la final se întoarce în braţele celei dintâi. Ca de obicei la Rohmer, eroii sunt bombastici, folosindu-se, de cele mai multe ori, de un limbaj greoi. Au tendinţa de a despica firul în patru cu privire la avantaje şi dezavantaje ori la dorinţele şi inhibiţiile lor: Rohmer devine povestitorul atent al defectelor inimii.

Timpul să înveţi a trăi

Ne-am iubit atât de mult evocă iluziile pierdute şi nefericirile a trei amici încrezători într-un viitor mai bun: relatare a unei comedii dulci-amare, pelicula este luminată de prezenţa a trei monştri sacri ai cinematografiei italiene, Nino Manfredi, Vittorio Gassman şi Stefania Sandrelli. Descrierea realităţii sociale şi politice este lucidă şi gravă, iar comedia umană universală este
condimentată cu umor. Ettore Scolase joacă aducând tribut cinematografiei clasice prin prezenţa lui Vittorio De Sica şi Marcello Mastroianni în propriile roluri.

Glorie refractarilor!

Zbor deasupra unui cuib de cuci denunţă ororile universului concentraţionar psihiatric (şi, fără îndoiala şi în mod simbolic, repulsia faţă de gulag). Jack Nicholson joacă rolul lui McMurphy, un prizonier de drept comun care simulează nebunia pentru a scăpa de munca silnică. Internat, acesta încearcă să-i trezească pe bolnavii buimăciţi de tratamente şi ameninţaţi cu electroşocuri de glaciala infirmieră Miss Ratched (Louise Fletcher); el face toate acestea cu riscul propriului echilibru şi, în cele din urmă, al propriei vieţi.
Milos Forman instituie o atmosferă înspăimântătoare, echilibrând scenele amice cu cele brutale, filmate într-o manieră clinică. De-a lungul întregii sale cariere, realizatorul nu va înceta să acţioneze pentru cei care se opun ordinii dominante: Amadeus (1984), Valmont (1989)…

 

Infernul Vietnamului

Vânătorul de cerbi.
Michael Cimino este primul care a adus drama războiului din Vietnam în viaţa cotidiană americană. Această frescă romanescă fără concesii pune în scenă vieţile a trei muncitori din Pennsylvania de dinainte de război, din timpul şi de după acesta. Dacă unul moare, ceilalţi revin fără glorie, răniţi fizic şi emoţional pe veci.
Cu Robert de Niro, John Savage, John Cazale, Christopher Walken şi Meryl Streep în rolurile principale, filmul oscilează între doliu şi speranţă, schiţând testamentul unei generaţii trădate.

Furtună pe claviatură

Pianul
În Noua Zeelandă, pe plajele măturate de furtuni, în mijlocul unei naturi luxuriante şi tulburătoare, asemănătoare cu zbuciumul sufletului, Jane Campion portretizează personajul Adei (Holly Hunter). Sufletul tinerei femei surdomute, stăpânită de o forţă vitală care răstoarnă toate convenţiile, este sfâşiat între doi bărbaţi (Sam Neil şi Flarvey Keitel) şi două lumi (aceea a coloniştilor şi aceea a indigenilor maori). Singura ei legătură cu această lume sunt mâinile sale, care aleargă vertiginos pe pian. Între durere şi blândeţe, ea se trezeşte la viaţă prin intermediul dorinţei. Graţie acestui film de o frumuseţe şi puritate uluitoare, realizatoarea este prima femeie care a primit un Premiu Palme d’Or la Cannes, în 1993.

Ada (Holly FHunter) şi George (Flarvey Keitel), în Pianul.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère