Filmul poliţist după moda franceză
Primul din cele 10 thrillere care au făcut legendă este Quai des Orfèvres.
În Parisul de după război, cântăreaţa Jenny Lamour (Suzy Delair), care se pretează la orice pentru a-şi face un nume în lumea music-hallului, acceptă o întâlnire cu un influent, dar libidinos industriaş (Charles Dullin).
Gelos, soţul lui Jenny (Bernard Blier) se grăbeşte înspre adresa rivalului său, care tocmai a fost asasinat. Mizantropul inspector Antoine conduce ancheta, confruntându-se cu pretexte false, mărturii mincinoase, arivism şi meschinării conjugale. Henri-Georges Clouzot semnează o foarte întunecata frescă a moravurilor şi realizează portretul unei societăţi corupte.
Canalizările de după război
Al treilea om.
În Viena ruinată de după război, romancierul american Holly Martins (Joseph Cotten) anchetează presupusa moarte a unuia dintre prietenii săi, Harry Lime (Orson Welles).
În acest context, acesta descoperă că prietenul său este un traficant de… penicilină.
Secvenţa finală a filmului – o urmărire prin canalizări -, tema muzicală – ţitera lui Anton Karas -, precum şi replicile cinice ale lui Harry Lime, toate au rămas celebre: „În Italia, sub conducerea familiei Borgia s-au întâmplat războiul, teroarea, carnajele, însă şi Michelangelo, Leonardo da Vinci şi Renaşterea. Ce au realizat elveţienii în cinci sute de ani de pace şi democraţie? Nimic!”
Mausoleul viselor pierdute
În Bulevardul amurgului, Billy Wilder aduce un omagiu mitologiei cinematografice sub forma unui epitaf de înmormântare. Acesta îl meştereşte cu un cinism sumbru şi nu ezită să-i distribuie în propriile roluri pe actorii Cecil B. DeMilIe sau Buster Keaton.
Scenarist falit, Joe Gillis (William Holden) scrie pentru o fostă divă a peliculelor (Gloria Swanson), care visează la întoarcerea pe marile ecrane.
El o porneşte pe un drum greşit, care îl costă viaţa. În spatele intrigii se conturează lupta pe viaţă şi pe moarte dintre o lume nouă, mercantilă şi venală, şi o lume veche, a cărei grandoare în decădere este de-acum funebră.
Maestrul suspansului
Alfred Hitchcock explorează psihicul uman şi scoate la lumină nişte povestiri de-a dreptul halucinante. Acesta a ştiut să se folosească de cinema pentru a crea un univers mental pe care orice spectator îl poate descifra, invitându-l să reflecteze asupra unor chestiuni cruciale din propria existenţă, în filmul în spatele ferestrei, un reporter fotograf imobilizat observă ceea ce se petrece în apartamentele din blocul de vizavi, până într-o zi când, constatând dispariţia unei tinere femei, începe să-şi pună întrebări.
În Păsările, stoluri uriaşe de păsări răspândesc teroarea într-un sat. Eroinele lui Hitchcock sunt blonde, aparent având o mare stăpânire de sine, dar cu un temperament de foc.
La fel sunt şi scenele devenite deja parte integranta din cultură: Gary Grant, în câmp deschis urmărit de un avion (La nord, prin nord-vest, 1959), Grace Kelly, la volanul unui Cabrio (Goana după hoţ, 1955), sau Anthony Perkins, alias Alan Bates, figura contorsionată de nebunie (Psycho, 1960).
Răul şi inocenţa
În Noaptea vânătorului, unicul film pe care l-a realizat Charles Laughton răstoarnă canoanele scenariilor hollywoodiene. Opera sa, ciudată, indescifrabilă, pendulează, într-un mod cu totul excepţional, la graniţa dintre polar şi western, dintre suspans şi dramă psihologică. Robert Mitchum întruchipează un criminal psihopat deghizat în reverend. Acesta se lansează în urmărirea soţiei şi a copiilor unui fost tovarăş de-al său de detenţie, convins fiind că aceştia deţin o comoară ascunsă. O bătrână, Lilian Gish, îi salvează pe cei doi copii de la o confruntare fără milă.
Aceşti domni din familie
Naşul I, II, III reprezintă una dintre operele cele mai fascinante din cea de-a şaptea artă, un thriller de o eficacitate indubitabilă. Coppola reuneşte în acelaşi loc o pleiadă de actori prestigioşi (Marlon Brando, Al Pacino, Diane Keaton, Robert de Niro) care înfăţişează, timp de trei generaţii, istoria familiei Corleone, un clan mafiot de origine siciliană, instalat în Statele Unite. O tragedie familială sub semnul crimelor, al violenţei şi al corupţiei.
„Cu mine vorbeşti?”
În Șoferul de taxi Martin Scorsese filmează un veteran din Vietnam transformat în şofer de taxi.
Solitar şi insomniac, Travis (Robert de Niro) merge cu maşina pe străzile unui New York sordid, neînsufleţit şi dezolant. Travis se îndrăgosteşte de o tânără activistă (Cybill Shepherd), îşi propune să salveze o prostituată (Jodie Foster) din mâinile proxenetului său, pentru ca, în final, să se abandoneze cu totul pasiunii sale pentru arme. Deznodământul, desăvârşit, se dezvăluie într-un ritm ambiguu, deopotrivă lent şi brutal. Acest tablou de o rară întunecime, al junglei urbane contemporane, îşi trage forţa parţial din condiţiile tehnice, întrucât filmarea s-a petrecut în întregime în exterior.
Robert de Niro, în Şoferul de taxi.
„I-am savurat ficatul cu boabe de fasole trase în unt“
Tăcerea mieilor, de Jonathan Demme, o reuşită exemplară a filmului de groază, se sprijină pe Hannibal Lecter (Anthony Hopkins), personaj cu o minte impasibilă, un ucigaş dement şi sângeros, care îşi devorează victimele în timp ce ascultă muzică de Bach. Lecter manipulează un agent FBI (Scott Glenn) şi pe tânăra sa stagiară, Clarice Starling (Jodie Foster) în ancheta lor legată de un ucigaş în serie. Filmul este o călătorie până la graniţa răului, construit ca o vânătoare macabră în care se dezlănţuie perversitatea şi violenţa. Noul avatar al filmului poliţist a dus la apariţia, în 1995, a unui alt film, remarcat de public şi critici deopotrivă, Severi, de David Fincher.
Odiseea burlescă a lui Vega şi Winnfield
Pulp fiction urmează itinerarul mai multor gangsteri în rutina lor zilnică: playboy-ul Vincent Vega, misticul Jules Winnfield, periculosul Marcellus Wallace, Mia, soţia sa capricioasă… Scene de crimă, de tortură şi conversaţii absurde purtate sub efectul alcoolului sau al drogurilor alternează cu ritmul frenetic al unei societăţi postmoderne, pe care Quentin Tarantino a continuat să o dezvolte în filme precum Kill Bill (2003-2004) sau Ticăloşi fără glorie (2009). O scenă din Pulp Fiction a rămas celebră în istoria cinematografiei: dansul dezlănţuit şi delirant dintre John Travolta şi Uma Thurman, privire cu coada ochiului către filmul Band of Outsiders, de Jean-Luc Godard (1964).
John Travolta (Vega) şi Samuel L. Jackson (Winnfield).
„Silencio”
Acesta este ultimul cuvânt din filmul Calea misterelor, operă hipnotică şi enigmatică a lui David Lynch, a cărei estetică meticuloasă şi unică deranjează uneori prin fatalitatea sa. Aici, Lynch întreţese o serie de enigme incomode, ce gravitează în jurul lui Naomi Watts şi al Laurei Harring, fără vreo relaţie aparentă, însă legate între ele printr-un fir narativ ce pare să ţâşnească dintr-o lume a inconştientului. În filmul Catifeaua albastră (1987), thriller erotic şi pernicios, Lynch făcuse deja din Isabella Rossellini o cântăreaţă de cabaret de o frumuseţe otrăvitoare.
Informații suplimentare puteți găsi și aici.
Alte articole care v-ar putea interesa aici.
Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère
,){kind=link}