Versuri depăşite?

0
59

Versuri depăşite?Tocmai începuserăm să fim entuziasmaţi: Am făcut un înainte pe plaiul progresului, adoptând convingerea că toată moştenirea noastră culturală, spirituală, lingvistică este depăşită. Că trebuie să începem altceva. Oare?

  În tinereţe învăţam versurile lui Eminescu: „Tu eşti Mircea? „Da’mpărate!” „Ai venit să mi te’nchini?” Ne încânta răspunsul: „… Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierţi…” Cuvintele sunau eroic, de la sine înțeles că se vorbea româneşte şi nu ne întrebam dacă Baiazid cunoştea limba noastră, sau dacă cei doi s-au înţeles printr-un limbaj comun, prin gesturi, sau cum s-or fi putut altfel înţelege. Totul ne impresiona profund. Aveam în faţa ochilor tabloul celor care se înfruntă: unul puternic, doritor de cuceriri şi victorii, altul slab, care îşi „apără sărăcia şi nevoile şi neamul…”, care are dreptatea de partea lui. Şi-l iubeam pe Eminescu. Pentru noi, el era Poetul, poetul nostru al tuturor. E drept, nu aveam computere şi nici habar despre Sony sau… sau… sau… nu aveam. Eram nişte copii naivi şi impresionabili, care luau în serios ceea ce citeau, sau ceea ce le spuneau cei mai în vârstă. Şi nici nu ne grăbeam să găsim defecte, cusururi, păcate, murdării de tot felul în biografia celor pe care îi admiram, în lipsă de computere, cum spuneam, aveam alţi idoli în faţa cărora ne plecam. Să fi fost oare atât de rău, eram oare atât de „demodaţi”, de lipsiţi de strălucirea a ceea ce se asociază astăzi cu noţiunea de inteligenţă?

Acum apar la orizontul gândirii noastre norii negri ai versurilor depăşite. Mă întreb cam cum ar suna astăzi dialogul de mai sus? Limba românească nu se mai poartă. Poate că Baiazid n-ar ţine neapărat la acest amănunt, nici măcar în diaspora ţările gazdă nu interzic limba românească, dar oricum, n-ar fi şic să fie folosită… (Serbia constituie o excepţie nefericită, iar în Franţa, francezii „ortodocşi”, o parte a clerului şi românii plini de demnitate se feresc de ea!)

Nici dragostea de locurile natale nu se mai poartă. Ce înseamnă aceste sentimentalisme demodate astăzi, când globalizarea este semnul modernităţii, al progresului, întinzându-şi mantia ocrotitoare peste tot universul? Doar că, uneori, mantiile ocrotitoare împiedică lumina soarelui să ajungă la noi… Departe de mine gândul de a exulta patriotisme exclusiviste. Toţi, oricum ne numim şi ne aflăm, suntem egali în faţa lui Dumnezeu şi în fața legilor omeneşti. Biblia foloseşte des cuvântul „neamuri”, „neamurile toate”, cărora li se adresează fără a face vreo excepţie şi aşa trebuie să fie. Multitudinea vocilor, fiecare cu coloritul ei, dă unui cor armonia şi muzicalitatea. Fiecare voce, să nu uităm asta.

Zilele trecute o colegă de serviciu a fiului meu, rusoaică de origine, l-a întrebat, dacă numele „Ilenuţa” este un nume românesc. Aşa bănuia ea. „Da”, i s-a răspuns, „este cât se poate de românesc, atât numele Ileana cât şi diminutivul Ilenuţa”. Colega, o specialistă de înaltă calificare, adaptată total la societatea în care trăieşte şi vorbind perfect limba germană, a revenit peste câteva zile, relatându-i că a fost curioasă, pentru că o prietenă a ei se numeşte Ilenuţa, dar evită să spună ce naţionalitate are. Cu greutate a recunoscut în sfârşit cândva, într-o nemţească scâlciată, că da, e româncă, dar că atât ea cât şi părinţii ei se feresc să mărturisească acest lucru, pentru că le e ruşine să se afle. Colega fiului meu l-a întrebat: „De ce? Poţi să-mi explici? De ce îi e ruşine? Şi noi, familia mea, vorbim acasă numai ruseşte! De ce să ne fie ruşine?”

Mă opresc aici. Dacă aş continua, lista de exemple ar depăşi cu mult spaţiul disponibil. Oare de ce, ce se întâmplă? N-aş putea să dau un răspuns. De fapt, aş putea să dau un răspuns, dar numai cel pe care-l cred eu valabil. Şi mai bine nu-l dau. Chiar atâta curaj n-am…

Nimeni nu poate pătrunde în mintea altuia, nici nu se poate identifica cu altul. Fără îndoială, trebuie să înveţi limba ţării în care trăieşti, trebuie să te adaptezi regulilor societăţii din care începi să faci parte. Este firesc şi e o datorie izvorâtă din etica existenţei. Dar de ce aruncăm peste bord credinţa, tradiţiile, identitatea noastră naţională, structura sufletească, spiritualitatea în care am crescut şi ne-am format? De ce încercăm să ne strecurăm în alta, care ne este străină, care nu ne aparţine, pe care n-o vom putea

niciodată asimila esenţial? De ce ne lepădăm de părinţii noştri? De ce să ne ruşinăm de ceea ce suntem? Azvârlim hainele pe măsura noastră şi ne înghesuim în altele, care ne sunt fie prea largi, fie prea înguste, plesnind pe la cusături, sau fluturând ca nişte sperietori din câmp. (De remarcat: în ultima vreme sunt primite cu braţele deschise americanismele, dovedind dorinţa de a ne emancipa, moderniza etc.) Şi întrebarea cea mai gravă, pe care n-o punem destul de des, pe care n-o repetăm destul: Ce fac acolo, în mijlocul diasporei, cei care prin formaţia lor, prin menirea, nu spun „meseria”, pentru că e mai presus de o meserie, ar trebui să îndrume, să deschidă drumuri pe care să putem înainta spre o plenitudine reală? Care se află acolo tocmai pentru a veghea la integritatea, la sănătatea noastră sufletească, la certitudinea că, fie chiar şi în singurătate, nu suntem singuri.

Unii dintre noi se străduiesc să apere limba română, e adevărat. Dar, uneori, mărturisesc, nu prea mai pricepem ce vor unii şi alţii să spună, când vorbesc „româneşte”… Să fie oare asta limba română? A fi european, iată moda şi maladia acestui binecuvântat secol! Foarte frumos şi eficient, ne simţim într-adevăr înălţaţi cu o treaptă mai sus, ne bucurăm de o calitate nouă a vieţii! Deci să-i dăm înainte. Baiazid l-a monitorizat pe Mircea cel Bătrân, Mircea l-a monitorizat peBaiazid, Eminescu i-a monitorizat pe amândoi. Sublimă situaţie! Azi „monitorizăm” cu toţii, „jurizăm” cu elan, dovadă fără greş că suntem intelectuali, europeni, că ne lepădămde tradiţii învechite!

De curând, într-un interviu, un bătrân actor, foarte preţuit, spunea că singurul loc unde se mai poate auzi limbă românească într-adevăr curată este teatrul. De asemenea, la slujbele religioase, dacă râvna literară inovatoare a unor slujitori ai Bisericii nu se revarsă peste maluri.

Nu mai spunem „datornici”, cuvânt cu o anume rezonanţă biblică, spunem „debiteurs”, elegant, franţuzeşte. Astfel rugăciunea Tatăl nostru se transformă într-un fel de avertisment contabil, pentru prevenirea celor care mai au rate restante şi nu le-au achitat! Nu mai spunem „înţelepciune”, cuvânt cu profunde semnificaţii biblice a înţelegerii lumii şi a felului în care trebuie să păşim pe drumul ei, spunem „sagesse”, elegant şi departe de orice nuanţă a sacralului. Sunt cazuri dureros de adevărate, dar cui îi pasă? Suntem „europeni”? Suntem!

Există însă o problemă pe care n-o putem neglija. Ce ne facem cu cuvinte cărora nu le găsim echivalentul în alte limbi? Cu atât mai mult cu cât ceea ce exprimă ele este foarte tipic pentru binecuvântata noastră societate! Nu ne rămâne decât o alternativă, aceea de a le da terminaţii, veşminte, ca să spun aşa, care să le situeze la nivelul „limbajului” european, să le confere titlul acestuia de nobleţe, să introducă în circulaţia universală elemente lingvistice care ne-au îmbogăţit. De exemplu: „hahaleră”! N-am găsit în nici una dintre limbile cunoscute un echivalent al cuvântului „hahaleră”. Poate şi fiindcă este o stare foarte caracteristică realităţilor noastre actuale. Nu contest că există echivalente aproximative în toate limbile mapamondului, dar care or fi acestea? Şi apoi „hahaleră” are o suculenţă, o vitalitate la care nu putem renunţa. De aceea aş propune să introducem expresia „hahalerism” („hahalerisme”, cu „e” mut la urmă, mult mai elegant şi mai european!). Are o rezonanţă nobilă, savantă, occidentală. Altceva, când în loc să spui, de pildă: „cutare e o hahaleră”, ceea ce sună balcanic, sau autohton, spui cu eleganță:  „cutare deţine o doză importantă de hahalerisme”, sau ”cutare este caracterizat printr-un hahalerisme impresionant”, nu-i așa? În orice caz, cu e mut la coadă, doar vorbim franțuzește, pentru Dumnezeu! Altă viaţă…

Sau ”secătură”! Găseşti şi în alte limbi expresii cum ar  Arschloch, sau crapule, sau… (mă sfiesc să traduc diverse exemple mai pipărate). Oricum, nu au savoarea, graţia şi înţelesul nuanţat al cuvântului secătură, pe deasupra şi lipsit de vulgaritatea exemplelor anterioare. Şi apoi e foarte tipic pentru noi. Uneori ajungem să-l folosim zilnic. Fie că auzim noutăţi despre politicienii noştri, fie despre unii oameni de cultură, sau în posturi de conducere (manageri, o nouă expresie insipidă, dar „elegantă”), miliardari etc., sau mai modest, în sfera privată,… mai bine nu mai continui… Dar cum să spui „cutare e o secătură”? E banal, balcanic, auzit de mii de ori, un loc comun, lipsit de noutate. Deci hai să fim inventivi. „Secăturitate” nu putem spune, ar aduce prea mult cu „securitate” şi ar da loc la confuzii, ceea ce de fapt n-ar fi o greşeală prea mare. Mai bine să-i spunem „secăturism”, eventual „secăturisme”, cu eternul e mut la urmă. Cu totul altceva, când spui: „cutare este animat de un spirit pronunţat de secăturisme”, sau „secăturisme-ul lui este remarcabil”, decât, banal şi comun, „cutare este o secătură”. Şi apoi, fără discuţie, e mai european! Ideale ar fi terminaţiile americane „secăturing”, sau „secăturish”, sau eventual, franţuzeşte, sonorităţi scumpe inimii noastre, cum ar fi „secăturition, secăturite”, dar cu regret constatăm că nu se potrivesc, într-adevăr, cea mai bună variantă rămâne „secăturisme”. Şi cu asta am mai îmbogăţit limba noastră, o comoară, cum spun nişte versuri demodate, depăşite, care nu mai interesează pe nimeni, o variantă pe care o poate reţine oricine, de la vlădică până la opincă. Nu, regret, nici opincă nu mai merge. Cum să spui că fermierii noştri purtau opinci? Iatăo altă dovadă de progres: am surghiunit cuvântul „ţăran”. Nu, Doamne fereşte, noi nu mai avem ţărani. La noi cresc pe ramurile culturii numai fermieri! Noi nu mai avem ţărani, oricine are în ogradă două găini şi eventual un purcel efermier! Şi titlurile trebuiesc schimbate. N-o să mai vorbim de cartea Nişte ţărani, ci de cea cu titlul mai modern, contemporan: Nişte fermieri! Sună cu totul altfel. Şi vom mărturisi cu mândrie că majoritatea intelectualilor noştri provin din mijlocul „fermierilor săraci”. Părinţii noştri s-au ridicat cu trudă, cu muncă perseverentă, din pătura „fermierilor săraci”! Bunicii mei au fost fermieri modeşti, deşi nu călăreau cu pistolul la brâu şi n-aveau pălărie de cowboy. Păcat că nu ne-a venit în minte această inovaţie pe vremea când mergeam la şcoală şi reforma învăţământului prevedea că trebuie primiţi cu precădere în liceu copiii de ţărani săraci. Ar fi fost mult mai elegant să se numească „copiii de fermieri săraci”!

Iată cât de simplu este să devenim europeni, liberali, să ne scuturăm de valorile noastre învechite, bune de aruncat la coş. Dacă mai adăugăm şi câteva pornografii suculente, ne vom situa cu siguranţă în vârful piramidei culturale, numai bine pentru descoperirea unei literaturi care să poată fi un exemplu. Şi trebuie spus că ajunge să citeşti unele pagini care se publică cu mare înfoiere prin publicaţiile literare, sau sunt premiate suculent, pentru ca să fim optimişti în această privinţă. Pentru că, vai, cu toate strădaniile lui Marcel Reich Raniki, de pildă, îndrumătorul literaturii germane actuale, pentru care o carte din care lipsesc pornografiile nu are nici o valoare, nu găseşti o asemenea „vitalitate” în limba germană, bunăoară. Nu, într-adevăr în această privinţă deţinem recordul şi avem toate motivele să credem că ne „civilizăm” ca demni europeni.

Deci, cu curaj, înainte pe drumul progresului şi al ”evoluţiei” noastre culturale, morale şi care-o mai fi! Corectitudine, seriozitate, tradiţii oricum perimate? Vede oricine că sunt inutile!

În tot cursul vieţii auzi multe. Cuvintele se împerechează mai mult sau mai puţin inspirat de spirit, alteori reavoință, alteori pur şi simplu, sărăcie a creierului. În această privinţă atributele pe care le folosim cu emfază deţin recor­dul! Am auzit de pildă nenumărate atribute alături de cu­vântul „biserică”: biserică monument istoric, Biserică luptă­toare, biserică dărăpănată, biserică centrală etc.

Cu oarecare timp înainte, iată cât trăieşte, omul face experienţe noi, am auzit din gura unui mare demnitar, care ar fi destinat să joace un rol hotărâtor în cultura şi spiritua­litatea românească, expresia „Biserică inutilă”. Era o emisi­une radio menită să fie ascultată de mulţi. Pur şi simplu nu mi-am putut crede urechilor. Respectivul n-a vândut odini­oară bilete în plus la cinematograful Patria şi nici n-a termi­nat în tristele vremuri pe care nu vrem să ni le mai amintim, un curs de alfabetizare la şcoala de partid. Nu. Este un tip „cultivat”, diplomat universitar, crescut într-o atmosferă de mare elevaţie intelectuală, cu un nume care inspiră respect.

Deci avea o experienţă a vorbirii, a cunoaşterii sensului cuvintelor, şi fără îndoială că aflase încă de mic copil ce armă cu două tăişuri pot fi ele. Atunci? O asemenea lipsă de tact, de elementar simţ al discursului, venind de la o persoană care a trăit într-un mediu ales, între oameni care ştiu să-şi folosească vocabularul? Las de o parte nuanţa de profundă antipatie faţă de fenomenul religios pe care îl dovedeşte această exprimare, indulgent numită nefericită. în definitiv, fiecare are libertatea de a crede sau de a nu crede. Vorbim aici de faptul de (in)cultură în sine, de această împerechere de cuvinte de care s-ar ruşina ultimul repetent, care n-a des­chis în viaţa sa o carte. Pentru Dumnezeu, la acest nivel s-a ajuns? Atât de jos s-a prăvălit decenţa cuiva, posesor al urun nume ce obligă? De pe asemenea planuri se iau decizii asm pra culturii româneşti?

La toate acestea mă gândeam asistând la slujba din duminica Floriilor într-o biserică din Bucureşti. Se împărtăşiseră atunci cel puţin opt sute de persoane (atâtea am numărat, apoi am renunţat să le mai contabilizez). Ce-ar fi fost să intre din întâmplare în biserică şi distinsul demnitar? Cât de „inutilă” i s-ar fi părut Biserica în viaţa oamenilor?

Marea Biserică universală, răspândită pe toate meridianele lumii, a preschimbat omenirea, prin lucrarea Sfintei Treimi, făcând-o să se deosebească nu numai biologic de alte specii. Experienţa unei existenţe în afara credinţei, într-o lume răvăşită de crime, de războaie, de ameninţări, de dezmăţuri sub toate formele, s-a făcut şi se face din plin. Ne copleşeşte o răceală inumană ale cărei perspective sumbre le trăim zilnic. Ne lipseşte sentimentul de frăţietate pentru oameni, înfloreşte egoismul, arivismul, nepăsarea. Homo homini… această zicere mult prea superficial citată, nu este nici teribilism, nici literatură, ci realitate eshatologică. Refuzând cu suficienţă credinţa, lumea noastră a devenit o arenă aidoma celor din antichitate în care se priveşte cu deliciu şi inconştienţă la execuţia brutală a ultimelor resturi de omenie, la triumful dezumanizării şi violenţei.

Biserică inutilă? Aş propune să căutăm deci un alt atribut pentru cuvântul Biserică. Ea se caracterizează prin credinţa în „Dumnezeirea care este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii iubitoare cu noi, în eternitate”, după cum spune Părintele Stăniloae în Dogmatica sa. O Biserică în care îl putem venera pe Dumnezeu, „Dumnezeul viu al tău, al nostru, în mine, în tine… care… trăieşte în noi, iar noi trăim în El. Ne mişcăm şi suntem în El. Şi este în noi prin foamea noastră de El, prin dorinţă, devenind dor”, mărturiseşte filozoful spaniol Miguel de Unamuno. Prin Biserică devenim persoane umane. Să nu uităm: „dacă pe Dumnezeu îl cunosc ca persoană, atunci persoana umană are valoare… Aceasta înnobilează relaţiile noastre” (Dumitru Stăniloae, Dogmatica).

 Biserică inutilă? Fie că e vorba de instituţia ca atare, fie că e vorba de o clădire, cuvântul inutil nu are ce căuta.

Poate că nu e prea târziu ca omenirea, zguduită de crize, de sărăcie, de molime, de toată cohorta de rele, să-şi recapete dimensiunea umană, demnitatea, conştiinţa că în economia creaţiei ea are un rol de jucat. Că aşa cum Ucenicii au primit la Rusalii, prin graţia Duhului Sfânt, capacitatea de a se face înţeleşi în toate limbile pământului, se poate găsi şi azi un limbaj comun al înţelegerii, al frăţietăţii, al iubirii de aproapele. Şi este evident că, în acest limbaj, răceala şi inconştienţa unui cuvânt ca „inutil” nu are ce căuta. Poate că am putea să renunţăm la cinismul pe care-l numim „europenizare”!

Da, prognozele evoluţiei noastre spre „europenizare” sunt cinice. Poate că ar trebui să schimbăm puţin acest caracter. N-ar fi chiar atât de rău cum se spune, dacă am recunoaşte că cinismul n-a produs niciodată opere nepieritoare. Că pierderea tradiţiilor, a caracterelor tipice ale poporului nostru este un fapt dureros. Că a ne schimba, adoptând mentalităţi care nu ni se potrivesc, e un proces negativ.

Cinismul este o armă care trebuie folosită în alt context. Poate e nevoie de mai puţin cinism decât de luciditate. Unii iubitori de literatură (mai există câteodată şi aşa ceva), nu l-au agreat pe Caragiale, reproşându-i un cinism extrem. Marele nostru scriitor demasca ridicolul, necinstea şi multe alte pete ruşinoase pe obrazul poporului nostru. Le dezvăluia cu o cruzime pe care realismul său le făcea şi mai demne de dispreţ.

Astăzi începem să înţelegem că n-a fost cinic, ci lucid. Că a văzut realitatea aşa cum era ea de fapt. Că n-o făceadintr-o pornire răutăcioasă, ci din speranţa (pe care o nutrea destul de puţin) ca unele lucruri să se îndrepte. Nu, nu s-au îndreptat. Recunoaştem în viaţa de azi tot ceea ce citim în paginile lui. Chiar mai mult decât atât! Nu ştiu cum ar fi reacţionat astăzi. Ştiu că a fost chiar prea blând pentru realităţile noastre. Ne dăm seama că textele lui ar trebui să pavoazeze tot ceea ce ne înconjoară, pentru a ne reaminti permanent tristele realităţi. (Pentru cei mai tineri, care n-au prins „fericita” vreme a finalului de secol, trebuie spus că „a pavoaza” însemna a agăţa pe toate zidurile citate din „clasicii” [marxism-leninismului], care ne învăţaseră ce era groaza, teroarea, disperarea.) Astăzi, e adevărat, nu se mai pavoazează, zidurile rămân goale. Dar uneori câteva citate din Nenea Iancu, afişate pe pereţi, n-ar strica. Am înţelege câtă dreptate a avut. Am înţelege că n-a fost un cinic, ci un realist înzestrat cu curajul de a spune lucrurilor pe nume. Ceea ce astăzi nu se mai poartă. Astăzi, cetăţeanul turmentat nu se mai întâlneşte pe scenă, provocând râsul. Astăzi cetăţenii turmentaţi îşi expun lipsa de idei politice (idei nu sunt în nici un caz) la televiziune, în cuvântări în faţa cetăţenilor, în parlament, oriunde se poate vocifera, profera insulte, minciuni, enormităţi. Ca şi atunci „există posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”, cum spunea el. Doar că posibilităţile, fie că „se poate”, sau „nu se poate” sunt mult mai agresive, degradante, de neimaginat într-o societate civilizată.

Expresia se poate completa cu „există minuni care se poate şi minuni care nu se poate”. Să spunem că societatea noastră, atâta vreme silită să uite grija pentru suflet, datorită preocupării de-a „îndeplini planul cincinal” şi de a instaura ”dreptatea socială” (care, între noi fie vorba, n-a putut fi realizată niciodată), începe să se intereseze de aspecte spirituale? Cu alte cuvinte, ar trebui să revină la credinţa predecesorilor noştri, acea credinţă adevărată, păstrată cu grijă și smerenie în cadrul învăţăturii Bisericii, pentru care ei au adus atâtea jertfe și au murit uneori. Ne-au lăsat o gândire pioasă, o spiritualitate pornită din Scrierile Sfinte, din textele Sfinților Părinţi, din tradiţia dreptei credinţe formulate cu grijă în sinoadele şi canoanele Ortodoxiei noastre.

Iată însă că unii vor să reformeze credinţa, după cum am mai spus. Să o „modernizeze”, să o „aducă la zi”. Să introducă formulări noi, rituale noi. Ca şi cum Divinitatea, actul creaţiei, transcendenţa căreia îi datorăm existenţa şi speranţa nemuririi, ar fi o paradă a modei, unde se vede ce se poartă astăzi… Unde se mai schimbă culoarea nasturilor sau se adâncesc decolteurile… Mai mult, nevoia de senzaţional, boală distrugătoare a existenţei moderne, a pătruns şi în domeniul spiritual. Adagiul „Panem et circenses” dăinuie sub altă formă până în zilele noastre. Pe mulţi nu-i mai interesează fundamentele învăţăturii creştine. Pentru „semne” care apar pe cer, poveşti colportate din gură în gură despre „minuni” pe care le-au făcut unii şi alţii au mai multă greutate decât învăţăturile lăsate nouă de Tradiţia aureolată cu sfinţenia Părinţilor Bisericii, pe care preoţii le împărtăşesc din faţa altarului. Din păcate şi unii slujitori ai Bisericii au uitat că n-au fost chemaţi să se împăuneze cu gesturi, atitudini, afirmaţii care n-au nimic de-a face cu dreapta credinţă. Cel mai mare pericol pentru monah (de fapt, pentru oricine) este slava deşartă, spun Sfinţii Părinţi. Ea este prima treaptă care-l prăvăleşte pe om spre păcat, spre greşeală. De ce se uită atât de des acest lucru? Avem destule exemple de oameni care au trăit aşa cum El a aşteptat de la noi. Pe acestea ar trebui să le expunem în cuvântul scris, al cărui rol este atât de mare. Şi astăzi se fac minuni, avem destule exemple de minuni adevărate (care „se poate”, vorba lui Caragiale), împlinite cu discreţie şi reculegere, nu spre împăunarea cu care unii fac din „credinţă” campanii publicitare şi tam-tamuri bine remunerate. Un călugăr îmbunătățit spunea odinioară „dacă te laudă oamenii, nu te mai laudă Dumnezeu”. Să repetăm mai des aceste cuvinte. Să alegem lauda lui Dumnezeu. A oamenilor e oricum efemeră și nu duce la nimic bun.

Şi cum rămâne cu clasificarea minunilor care ne amintesc de nenea Iancu? Începem să deosebim minunile „care se poate” de minunile „care nu se poate”? N-ar strica să ne întoarcem la un dram de spirit critic, de luciditate pe care s-o învăţăm de la el. Să ne vedem aşa cum suntem cu adevărat, să încercăm a schimba cât de cât imaginile pe care le dau despre noi nu oglinzile, ci examinarea serioasă a mentalităţii noastre. Limba folosită de el, situaţiile pe care le-a descris, oamenii aşa cum i-a văzut el n-au fost, vai, nişte biete invenţii, ci nişte momente ale unei realităţi căreia îi suntem aserviţi şi astăzi, într-o măsură mult mai intensă decât cea pe care ar fi vrut el s-o corecteze! Nu, pentru noi cei de azi, Nenea Iancu n-ar mai putea fi considerat cinic, ci un blând idealist. Dar probabil că, îngrozit de ceea ce ar vedea, şi-ar arunca pe foc scrierile, făcând să iasă de sub pana lui alte chipuri, alţi eroi, alte întâmplări, care nu ne-ar mai produce râsul, ci plânsul cel mai amar, revolta şi indignarea. Aşa că să-l lăsăm să-şi doarmă somnul în pace şi să-i mulţumim pentru ce-a scris odinioară.

Ar trebui să ne întrebăm fără încetare ce se întâmplă cu mentalitatea noastră. Prin ce transformări catastrofale trece ea, astfel încât să ne împingă dintr-o extremitate în alta. Amândouă lipsite de echilibru, amândouă făcând din noi fiinţe ciudate, extreme în modul lor de a gândi, fanatice sau sceptice peste măsură. Se spunea odinioară că suntem caracterizaţi printr-o judecată plină de simţul realităţii, de dreapta judecată. Se spunea chiar că această expresie ne este proprie, proprie caracterului nostru latin, mai raţional, mai plin de măsură. Se sublinia epitetul de „cuminţenie”, tipic limbii noastre. Nu era vorba nici de „sagesse”, nici de ”Weisheit”. Om cuminte nu însemna inteligenţă, instrucţie, înțelepciune, nu, expresia era mult mai smerită, aplicabilă celor modeşti şi fără pretenţii. Nu era știință, ci intuiția de a alege o moderaţie lipsită de aroganţă, o cale de mijloc pentru a arăta altora ce bine plasaţi în mijlocul vieţii suntem noi. Era modestia omului care-şi trăia viaţa fără ostentaţie, ştiind că sunt anumite lucruri care „se cuvin” (iarăşi o expresie pe care n-o găsim în altă limbă), altele dimpotrivă nu se cuvin căci nu sunt bune, căci atrag dezaprobarea celorlalţi. Pentru că se trăia în mijlocul unei comunităţi a cărei opinie era importantă, se trăia o comuniune concretă, acceptată cu seriozitate şi convingere. Din această comuniune se hrănea şi aspiraţia comuniunii cu Divinitatea, căci se credea ferm că omul nu se poate mântui singur, ci numai împreună cu ceilalţi…

Şi astăzi? Astăzi basculăm dintr-o extremitate în alta. Nu mai privim cu oarecare îndoială manifestări de aşa-zisă „sfinţenie” spectaculoasă, practicată de temperamente super-entuziaste şi dezlănţuite, care uită că, dacă te laudă oamenii, nu te mai laudă Dumnezeu. Înfăţişările spectaculoase, gesturile care amintesc dramele din cinematografele ieftine, care vor să ne convingă mereu cât de păcătoşi suntem noi şi cât de cuvioşi sunt alţii.                                           

Şi dacă nu cădem în această capcană, ne aşteaptă cu siguranţă alta: cea a „inteligenţei” reci, a ceea ce credem noi că înseamnă a fi modern, rafinat, „occidental”. Îmi cer iertare, folosesc mereu acest calificativ, dar el apare acum ca o obsesie pentru societatea care uită că trebuie să luăm ce-i bun? să lepădăm ceea ce-i rău şi distrugător pentru esenţa noastră. Ni se pare că tot ceea ce neagă nuanţele, ceea ce înghesuie realitatea în câteva tipare schematice, legiferând prin limitarea lor nesfârşitele aspecte, care ar trebui să fie înnoitoare ale existenţei, ale lumii care ne înconjoară este „spirit știinţific”. Cu cât mai incolori, mai aroganţi, lineari şi negaţi în observarea varietăţii care este în noi şi în tot ceea ne înconjoară, cu atât suntem mai docţi. Cu cât scoatem în

evidenţă murdăria, răul, lipsa de estetică elementară, de cele mai multe ori nefirească, improprie realităţii, îngroşată până la paroxism, cu atât ne apropiem mai mult de ceea ce vrea astăzi să ia locul tradiţiilor de civilizaţie care au construit o lume aşezată pe fundamente solide şi constructive.

Nu ne interesează nici bucuria, nici suferinţa lumii. De curând, actualul Preşedinte al Germaniei, Gauck, spunea că din nefericire tânăra generaţie nu mai cunoaşte tragedia pe care au trăit-o părinţii ei, tragedia pe care a trăit-o o jumătate de Europă, şi că ar fi mai mult decât necesar ca aceste lucruri să se spună, să se dea la iveală. Cunoaşterea lor ar contribui poate la un spor de seriozitate, de care generaţiile de azi au o mare nevoie. Ar contribui poate să se înţeleagă că realizările de care ne bucurăm azi s-au clădit pe suferinţe inimaginabile, pe capacitatea vizionară şi gata de sacrificiu a înaintaşilor. E adevărat. Ar fi o iniţiativă benefică pretutindeni, în aceste ţări ale căror edificii de bunăstare sunt clădite pe intransigenţa şi spiritul de sacrificiu al generaţiilor de odinioară, oricât încearcă unii şi alţii să ne distrugă atât colectiv cât şi ca entităţi individuale?

Am recunoscut vreodată ceea ce am dat spiritualităţii umane în general şi care ne obligă şi pe noi ca şi pe întreaga omenire, care încearcă să rămână cu adevărat omenire şi nu simplă specie biologică?

Ne gândim destul la istoria noastră? Nu numai la cea eroică, cea de care se abuzează deseori cu fals patriotism, cu nuanţe electorale? Poate că am descoperi că există întrebări ale căror răspunsuri merită a fi căutate!

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here