Valoarea supremă şi criteriul infailibil

0
484

sf-iustin-popovici Atunci când omul se trezeşte în lutul trupului său şi observă realităţile duhovniceşti, el simte că realităţile materiale sunt tot atât de reale pe cât duhul său le recunoaşte ca atare. Repede ajunge la înţelegerea paradoxală: oamenii, fiinţe aparte, ajung să cunoască realităţile din lumea materială cu ajutorul duhului care nu are trăsăturile realităţii materiale, ci mai degrabă este ceva care nu poate apărea în chip material ca obiect sau să se manifeste pe sine ca realitate supra-subiectivă, sau să poată fi pipăită cu simţurile. Oricum, chiar dacă ea este neinteligibilă sub forma realităţii materiale, duhul, însă, prin esenţa sa nevăzută, este criteriul tuturor realităţilor vizibile în lumea materiei. Omul simte cu mai multă temeinicie şi află că cugetarea spiritului – deşi aceasta este intangibilă, invizibilă şi netrupească – este totuşi mai reală decât orice realitate supra-subiectivă în lumea materiei. In plus: toate realităţile îşi au ca temelie a realităţii lor cugetele spiritului, care este netrupesc în sine. Aici se află primatul, dilema şi măreţia spiritului uman. Omul trezit, călăuzit de duhul său netrupesc prin tainele lumii fizice, materiale, înţelege din ce în ce mai mult că spiritul său este realitatea sa cea mai măreaţă şi mai directă şi, în consecinţă, cea mai mare valoare a sa. Intr-o atare stare de spirit, omul îşi dă seama de adevărul irezistibil al cuvintelor Mântuitorului referitoare la sufletul omului, socotindu-l drept cea mai măreaţă realitate şi valoare – o realitate mai reală decât întreaga lume văzută, şi o valoare mai de preţ decât toate sistemele solare: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde? Sau ce va da ojnul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16: 26; Mc. 8: 36-37 şi Lc. 9: 25).

Cu alte cuvinte, în lumea văzută nu există vreo valoare care să poată echivala cu valoarea sufletului omenesc sau o valoare la care sufletul să poată fi apreciat şi cumpărat; este mai de preţ decât toate lucrurile adunate la un loc.

În fapt, omul îşi pune temelia întregii sale vieţi văzute, viaţa în timp şi spaţiu, pe cele nevăzute, adică pe suflet, pe cugetele sale, pe conştiinţa sa; cu ea el cântăreşte şi apreciază totul – cu gândirea, care îi este nevăzută lui.

Este cu atât mai firesc şi logic, deci, ca printr-însa el să fie orientat şi către lumea realităţilor şi valorilor spirituale. Omul este nu numai legat prin gândire de lumea realităţilor materiale, văzute, ci şi de lumea realităţilor spirituale. Chiar şi cel mai radical materialist în epistemologie nu poate nega acest lucru. Trebuie să luăm cunoştinţă de faptul că spiritul omenesc este un laborator făcător de minuni, în care impresiile sensibile sunt prelucrate şi transformate în cugetări într-un chip de neînţeles. Un observator serios al lumii, atunci când se aproprie de realităţile spirituale sau materiale din orice direcţie, trebuie să simtă prezenţa tainelor infinite din toate fenomenele. Acesta este tributul pe care orice gânditor trebuie să-l plătească tainei pline de enigme a lumii. Fără îndoială, o orientare corectă în această lume plină de enigme depinde de spiritul (duhul) cu care omul se orientează; sau mai corect spus: de natura spiritului (duhului), căci duhul omului îşi afirmă şi îşi demonstrează natura prin înţelepciunea pe care el o emană prin activitatea sa. Din această întreagă experienţă şi înţelepciune ţâşneşte din spiritul omenesc un dor de infinit în toate formele sale de exprimare: în cunoaştere, în viaţă, în existenţă.

Spiritul omenesc tânjeşte neobosit spre cunoaşterea infinită, spre viaţa infinită, spre existenţa infinită. Totuşi, prin toate acestea el caută un singur obiectiv: să biruie efemerul, finitul şi limitarea şi să se asigure de veşnicie, infinit şi nelimitare. în toate culturile şi civilizaţiile, toate neliniştile spiritului omenesc converg, în cele din urmă, într-un singur efort gigantic: acela de a birui moartea şi stricăciunea şi de a se asigura de nemurire şi de viaţă cu orice preţ.

Nu ne face oare acest lucru să ne punem întrebarea: de unde vine acest dor şi această tânjire către infinit în toate direcţiile în spiritul omenesc? Ce este oare ceea ce conduce cugetarea umană de la o problemă la alta, de la o infinitate la alta? Dacă acest dor de nemurire poate fi atribuit omului care este mai slab, atunci de unde vine el la cei mai independenţi cugetători? Pe lângă toate acestea, aceştia din urmă l-au transformat în cea mai uluitoare problematică. Toate acestea demonstrează faptul că dorul de infinit se află în chiar firea spiritului uman. Firea cunoaşterii înseşi tânjeşte după cunoaşterea infinită; natura senzaţiei înseşi tânjeşte după senzaţii infinite; natura vieţii înseşi tânjeşte după viaţa infinită. întreg spiritul uman – prin cunoaştere, prin senzaţie, prin voinţă şi prin viaţă – doreşte să fie infinit şi aceasta înseamnă: nemuritor. Foamea de infinit, foamea de nemurire este străveche, foamea metafizică a spiritului uman. Ea a urmărit spiritul omenesc spre infinit prin intermediul a nenumărate religii, filosofii, ştiinţe, eforturi şi fapte eroice. într-un cuvânt: spiritul omenesc doreşte infinitul, doreşte nemurirea cu orice preţ şi sub orice formă.

Este limpede că natura materială nu l-ar fi putut dărui pe om cu acest dor de infinit, fiindcă el este în sine finit şi nu are această dorire în sine. Este tot atât de limpede faptul că nici trupul omenesc nu i-ar fi putut dărui duhului omenesc aceasta, fiind el însuşi finit. Rămâne ca singură soluţie posibilă ipoteza că dorul omenesc de infinit de nemurire se află în chiar esenţa spiritului omenesc. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul în totalitatea sa împărtăşeşte această dorire. Căci asemănarea cu Dumnezeu se află înlăuntrul fiinţei umane care tânjeşte după adevărurile infinite ale lui Dumnezeu în toate lumile. în interiorul spiritului uman, acestă asemănare cu Dumnezeu îl face pe om să se sature pe sine cu dorul după Dumnezeu şi cu acela de a atinge toate infinităţile lui Dumnezeu.

Este firesc pentru sufletul cel asemenea cu Dumnezeu să tânjească după Dumnezeu, ca după modelul său. Aceasta nu este o concluzie apriorică, ci cu totul „a posteriori”, deoarece această experienţă a neamului omenesc dă mărturie cu privire la această puternică şi tainică dorire a spiritului uman către infinit, nemurire, către viaţă veşnică, fie ea în lumea aceasta, fie în cealaltă. Dacă ne bazăm pe experienţa universală a neamului omenesc şi reducem omul la elementele sale fundamentale, cu siguranţă vom afla acest dor după nemurire ca fiind elementul cel mai important, pe care se sprijină omul şi întru care el există ontologic.

Creându-l pe om după chipul Său, Dumnezeu a turnat astfel în fiinţa sa un dor pentru infinitatea dumnezeiască a vieţii, pentru infinitatea dumnezeiască a cunoaşterii, pentru infinitatea dumnezeiască a desăvârşirii. Prin urmare, acest imens flămând dor al fiinţei umane nu poate fi pe deplin satisfăcut şi împlinit cu nimic altceva în afară de Dumnezeu. Atunci când El a proclamat desăvârşirea dumnezeiască drept scopul principal al existenţei omului în lume: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5: 48), Hristos Domnul a răspuns la cerinţa şi nevoia fundamentală a fiinţei umane celei asemenea lui Dumnezeu, cea care tânjeşte după Dumnezeu.

Asemănarea cu Dumnezeu a naturii umane îşi are înţelesul ei ontologic şi teologic: ontologic, deoarece esenţa fiinţei omului este în ea; teologic, deoarece ea i-a oferit omului un ţel în viaţă: Dumnezeu, cu toate dumnezeieştile Sale desăvârşiri. Asemănarea cu Dumnezeu este esenţa esenţei omului, pe care şi în care omul trebuie să se formeze în această lume.

În fapt: în fiinţa omului Dumnezeu este cel dintâi, iar omul – pe plan secundar.

Cu alte cuvinte: omul a fost creat drept o fiinţă potenţial divino-umană care, călăuzită de către un suflet asemenea lui Dumnezeu, avea sarcina de a se adapta pe sine la Dumnezeu în tot chipul, şi aşa făcându-se, de fapt, pe sine o fiinţă divino-umană, adică o fiinţă în care omul este în chip ideal unit cu Dumnezeu şi vieţuieşte în desăvârşirile Sale dumnezeieşti, infinite. Dar, în loc de a-şi satisface întreaga sa viaţă materială de asemănarea cu Dumnezeu a sufletului, omul şi-a îndepărtat spiritul de tot ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu înlăuntrul fiiţei sale şi a intrat în tainele acestei lumi fără Dumnezeu, adică fără călăuza lui firească – iar în această lume el a dat peste prăpăstii de netrecut şi crăpături înfiorătoare.

În esenţă, căderea omului a constat în faptul că omul s-a răzvrătit împotriva trăsăturilor celor asemenea cu Dumnezeu ale fiinţei Sale, L-a părăsit pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu şi s-a micşorat pe sine la o pură materialitate, la omul pur. Odată cu cea dintâi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, omul a reuşit până la un punct să-L alunge pe Dumnezeu din sine, din conştiinţa sa, din voinţa sa, şi aşa a rămas cu umanitatea sa pură, cu „omul în sine” şi drept urmare cu un umanism pur. „Horribile dictu” – umanismul este de fapt răul fundamental,  răul originar al omului.  în numele umanismului originar omul L-a alungat pe Dumnezeu într-un soi de transcendentalism supraomenesc, rămânând doar cu sine şi înlăuntrul său. Totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, omul a fost incapabil să alunge cu totul din sine trăsăturile cele asemenea lui Dumnezeu ale spiritului său; ele au rămas spre a se manifesta chiar în umanismul său sub forma unei dorinţe faţă de un proces infinit, faţă de o cunoaştere infinită, faţă de o îmbunătăţire infinită, faţă de o existenţă infinită.

Conştient sau inconştient, în toate luptele pe care omul le-a purtat în umanismul său, el tânjeşte să-şi redobândească asemănarea cu Dumnezeu pe care a pierdut-o.

În acest lucru, el reuşeşte parţial, reuşeşte până acolo încât să simtă şi să înţeleagă faptul că doar prin sine, cu umanismul său pur, lipsit de Dumnezeu, el nu-şi poate îndrepta niciodată spiritul, nu-şi poate redobândi asemănarea cu Dumnezeu a fiinţei sale. în toate nostalgiile sale umaniste omul strigă, de fapt, după Dumnezeul-Om.

Prin urmare, apariţia Dumnezeului-Om Hristos în lumea aceasta a fost firească, logică şi indispensabilă. Deoarece doar Dumnezeul-Om alungă cu totul toate neliniştile spiritului uman îmbolnăvit şi lipsit de Dumnezeu prin umanism. Doar El singur împlineşte toate dorinţele fiinţei umane celei asemenea cu Dumnezeu: nu numai dorinţa de viaţă infinită, ci şi dorinţa de dreptate infinită şi cea îndreptată către toate infinităţile divine în general.

Cele mai de bază cerinţe şi nevoi ontologice ale fiinţei umane sunt împlinite odată pentru totdeauna în persoana Dumnezeului-Om Hristos. Deoarece la toate cerinţele şi nevoile spiritului uman care sunt legate de lumea de deasupra omului, Dumnezeul-Om oferă răspunsul cu ajutorul lui Dumnezeu într-un chip omenesc: şi la toate cerinţele şi nevoile spiritului uman, care sunt legate de lumea din jurul şi dedesuptul omului, El oferă răspunsul cu ajutorul omului în chip dumnezeiesc. Dumnezeul-Om eliberează potenţele Dumnezeului-omenitate din fiinţa omului, care au fost înlănţuite de tirania umanismului celui ce lupta cu Dumnezeu, şi El le dă puterea de a deveni realitate în plinătatea Sa nemuritoare. Omul, călăuzit de Dumnezeul-Om, aduce la normalitate tot ceea ce este al său legat de Dumnezeu, şi în această lume enigmatică el vieţuieşte prin Dumnezeu Şi aşa ajunge el la desăvârşirea ideală, iar într-însul înfăţişează cea mai crudă sinteză a Divinului şi umanului, a spiritului şi materialului, a unei laturi şi a celeilalte.

Întruparea Dumnezeului-Om în lumea realităţilor omeneşti nu a fost o surpriză pentru firea umană nici din punct de vedere ontologic, nici psihologic şi nici istoric. Dimpotrivă, ea a satisfăcut dorinţele şi nevoile fundamentale faţă de desăvârşirea divină şi viaţa veşnică. Nu numai că Dumnezeul-Om nu este ceva nefiresc şi inutil pentru om, ci dimpotrivă, El este ceva mai vital pentru om decât orice altceva -atât de vital, încât atotadevăratul Dumnezeu însuşi, Domnul Iisus a spus că El este „singurul lucru care trebuie” (Luca 10: 42). De ce? Deoarece El a rezolvat problema lui Dumnezeu şi a omului în chipul cel mai desăvârşit, cel mai firesc, cel mai potrivit şi cel mai logic. Cum? Prin a ne arăta, în chip real şi concret că El este Dumnezeu adevărat – Dumnezeu Care este Adevărul absolut, Binele absolut, Dreptatea absolută, Dragostea absolută, înţelepciunea absolută, în desăvârşita unitate cu omul – şi El ne-a arătat, de asemenea, omul în neprihănirea, nemurirea şi desăvârşirea sa.

Într-un chip real şi egal Dumnezeul-Om L-a arătat pe Dumnezeu în desăvârşirea Sa, ca şi pe om în desăvârşirea lui. Atunci când cercetăm în mod obiectiv istoria neamului omenesc trebuie să ştim că nu a existat niciodată un om mai bun decât Hristos; şi acest lucru înseamnă că nu există nici vreun alt Dumnezeu mai bun căci numai ca Dumnezeu-Om, Iisus a fost şi este omul cel mai bun, adică om fără de păcat, fără de răutate. Numai aşa, ca Doar Cel Fără de Păcat, putea Domnul Hristos să-i fi întrebat pe cei mai amarnici vrăjmaşi ai Săi: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8: 46). Şi nici unul dintre ei nu I-a putut vădi măcar un singur păcat. Aşadar, un om fără de păcat este în acelaşi timp omul cel mai desăvârşit şi cel mai real, fiindcă doar aşa este acesta cu adevărat desăvârşit, nemuritor şi veşnic. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a intrat în firea omenească Mintea dumnezeiască atotdesăvârşită. „Şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1: 14), ceea ce înseamnă: toate valorile dumnezeieşti, transcedentale, întrupate în om, se contopesc în final într-o singura valoare nenăscută şi de nebiruit: Dumnezeul-Om Hristos.

Aşadar, Dumnezeul-Om este cel dintâi, cel mai mare, cel mai de preţ şi valoarea supremă în lumea omului. Căci nimic nu este mai omenesc   decât   Domnul   Hristos,   Care   personifică într-însul desăvârşirea ideală şi tot ceea ce este cu adevărat omenesc, cu adevărat asemenea omului. în plus, El, ca Dumnezeu-Om este sinteza desăvârşită a Divinului şi a umanului, a unei părţi şi a celeilalte, a naturalului şi a supranaturalului, a celor fizice şi metafizice, a realului şi idealului. într-însul, fiind Dumnezeul-Om, a fost creat şi păstrat în chipul cel mai desăvârşit un echilibru între Divin şi uman; şi laolaltă cu aceasta s-a păstrat autonomia a ceea ce aparţine omului şi umanului, precum şi autonomia a ceea ce este a lui Dumnezeu şi al divinului.

În Persoana divino-umană a Domnului Iisus s-a realizat cel mai radical, cel mai logic şi mai complet monism al vieţii, şi prin urmare un monism de cunoaştere de o parte şi de cealaltă, un monism al senzaţiei umanului şi divinului. Aceasta înseamnă: viaţa, gândirea umană şi senzaţia umană au făcut pod peste prăpastia care se căsca între om şi Dumnezeu, între această lume şi cealaltă. Prin urmare, omul lui Hristos simte viu monismul (unitatea) acestei lumi cu cealaltă, a lui Dumnezeu cu omul, a acestei laturi cu cealaltă, a naturalului cu supranaturalul. El simte cu tărie şi devine conştient de faptul că a avut o trecere înlăuntrul lui – de la muritor la nemuritor, de la trecător la veşnicie. Acest sentiment al vieţii veşnice face cu putinţă şi asigură omului lui Hristos atât veşnicia cugetării cât şi nemurirea senzaţiei.

Oricum, chiar dacă omul lui Hristos s-a extins, s-a lărgit şi s-a adâncit în acest chip către dumnezeieştile nemărginiri, el totuşi nu-şi pierde umanitatea, individualitatea sau caracterul său, ci, mai degrabă, el rămâne om – numai că este om desăvârşit făcut Dumnezeu-om. Doar Dumnezeul-Om Hristos este omul înălţat la cel mai înalt nivel de desăvârşire, în vârful tuturor vârfurilor.

Fiindcă nimeni nu a slăvit vreodată firea umană sau umanitatea la un asemenea grad precum a făcut-o Dumnezeul-Om. în Persoana Sa divino-umană, cea mai mare dreptate posibilă i-a fost făcută omului. Nicăieri, în vreo latură a fiinţei sale nu este omul subestimat de către Dumnezeu, nici Dumnezeu de către om, chiar dacă omul este în chip nemăsurat mărit, înălţat şi slăvit de Dumnezeu.

Neîndoielnic, problema binelui şi a răului este una dintre cele mai dificile şi tulburătoare probleme pentru cunoaşterea umană. Totuşi,  ea este rezolvată odată pentru totdeauna în Persoana Dumnezeului-Om Hristos. Şi nu este rezolvată verbal, teoretic sau didactic, ci în chip esenţial, pragmatic, divino-uman. Căci în întreaga Sa viaţă, Hristos Domnul S-a revelat pe Sine drept întruparea, umanizarea Binelui infinit, atotdesăvârşit şi absolut. Chiar şi ochiul cel mai pătrunzător n-ar putea găsi nici măcar vreo urmă de rău într-însul căci: „El n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1 Pet. 2: 22).

Având dinaintea ei Binele dumnezeiesc în Persoana Dumnezeului-Om Hristos, absolut în cadrul limitelor fiinţei şi naturii umane, mintea umană – doar de la El şi prin El – cunoaşte, şi inima omenească simte fără doar şi poate ceea ce este bun şi ceea ce este rău. Binele, veşnicul bine – este tot ceea ce este Hristos în realităţile Sale divino-umane, tot ceea ceea ce este în chip dumnezeiesc uman. Ca Singurul Carele este fără de păcat şi atotputernic, Hristos Domnul i-a dăruit naturii puteri pline de har pentru a putea să ajungă la desăvârşire în binele dumnezeiesc şi pentru a birui păcatul şi răul până la biruinţa finală asupra lor. Din acest motiv Dumnezeul-Om Hristos este cea mai mare valoare din toate lumile în care se mişcă gândirea şi simţirea omenească.

 De-a lungul întregii sale istorii omul apare ca un tip de fiinţă aparte prin aceea că el caută neobosit adevărul principal şi fundamental, adevărul pe care toate bunurile se sprijină şi pentru care ele şi există, mai ales lumea omului.

În această căutare a adevărului, omul a încercat să rezolve problema adevărului în chip mitologic, filosofic, teist, spiritual şi material. El n-a reuşit s-o rezolve, deoarece el a tot încercat s-o rezolve în spiritul umanismului pur, lipsit de Dumnezeu.

Doar în Persoana minunată a Dumnezeului-Om Hristos S-a revelat întreg Adevărul veşnic, fără nici o lipsă. Problema adevărului a fost rezolvată odată cu apariţia Adevărului divin absolut în cadrul limitelor naturii umane. De aceea, din gura Dumnezeului-Om a ieşit cea mai îndrăzneaţă declaraţie pe care a rostit-o vreodată o fiinţă umană şu anume afirmaţia: „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14: 6).

Aceasta înseamnă: Dumnezeul-Om Hristos este adevărul ca Persoană în toată plinătatea şi realitatea Sa divino-umană.

Însă, ceea ce îl face pe Dumnezeul-Om Hristos valoarea cea mai presus de toate valorile este faptul că El este Cel dintâi şi Singurul

Care rezolvă pe deplin problema vieţii şi a morţii. El a rezolvat-o în chip pragmatic, demonstrând-o, de fapt, în Persoana Sa divino-umană întrupată, nemurirea umanizată şi viaţa veşnică. El a demonstrat şi a dovedit aceasta, într-adevăr, cu putere prin învierea Sa din morţi şi înălţarea la viaţa veşnică a Părintelui ceresc. în general, întreaga viaţă divino-umană a Domnului Hristos înainte şi după înviere este dovada clară că El este cu adevărat izvorul nemuririi şi al vieţii veşnice, şi, deci, totodată şi Stăpân asupra morţii. Prin învierea Sa, El a asigurat pentru totdeauna naturii umane biruinţa asupra morţii, iar prin înălţarea Sa – viaţa veşnică în veşnicia Dumnezeului Celui întreit strălucitor. Prin urmare, doar El din neamul omenesc avea dreptul să spună despre Sine: „Eu sunt învierea şi viaţa” (loan 11: 25). Prin Persoana Sa divino-umană El este învierea şi viaţa, deoarece El este Cel fără de păcat. Acolo unde nu este păcat, nu există nici moarte, fiindcă doar păcatul creează moartea. întocmai precum păcatul este unicul creator al morţii, tot astfel este şi nepăcătuirea, desăvârşita sfinţenie, singurul creator al nemuririi.

În cunoaşterea umană, taina lumii rivalizează cu taina omului. Un întuneric de nepătruns învăluie întreaga creaţie, iar gândirea umană nu are vreo cale de a pătrunde în sensul ei fundamental, nici un mod de a pricepe de ce există o astfel de lume într-o astfel de formă. Doar atunci când este iluminată de lumina Dumnezeului-Om Hristos îşi deschide lumea către noi cununa fiinţei sale, iar înlăuntrul acesteia adevăratul ei sens şi adevărata sa valoare. Astfel, Mântuitorul a spus, de asemenea, despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (loan 8: 12).

În Dumnezeul-Om şi în lumina Sa omul a pătruns cu adevărat şi a perceput adevăratul sens al lumii.

O anumită înţelegere dumnezeiască şi o importanţă deosebită s-a revărsat asupra întregii materii: revărsată de către însuşi Domnul Hristos ca fiind veşnicul Logos al lui Dumnezeu. Ca atare, se mai spune în Sf. Evanghelie: „Toate prin El S-au făcut” (loan 1: 3). Felul de a cuvânta şi logica acestei lumi şi a tot ceea ce este creat, devine limpede doar în lumina Logosului întrupat al lui Dumnezeu. Cunoaşterea umană, atunci când este luminată doar de lumina Dumnezeului întrupat, poate percepe divinul, înţelesul cel asemenea logosului al materiei, şi să fim convinşi de adevărul cuvintelor Apostolului: „Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Cor. 1: 16).

Aceasta înseamnă că scopul fiecărui lucru creat în chip individual şi al tuturor celor create în general este acela de a recrea adevărul şi dreptatea Dumnezeului-Om întru sine până la ultimele limite posibile, „înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate” (v. Mt. 5: 18). în Dumnezeul-Om Hristos făptura şi-a început însănătoşirea şi reintegrarea, după ce a fost supusă stricăciunii şi deşertăciunii din cauza prezenţei şi activităţii păcatului şi relelor omeneşti (v. Rom. 8: 19-23).

Lupta pentru credinţă, Episcop Nicolae Velimirovici, Arhim. Justin Popovici

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here