Un model de urmat

0
64

Un model de urmat. Existenţa noastră înseamnă trăirea fermă, pur şi simplu firească, în convingerea că suntem participanţi conştienţi la faptul creaţiei, în care Dumnezeu ne-a înzestrat fiecare cu voci aducătoare de idei şi acţiuni tipice, conform libertăţii care ni s-a dat. Aceasta înseamnă participarea rânduită de Dumnezeu la epopeea neegalată de nimic a spunerii „să fie lumină şi a fost”.

Dumnezeu aşteaptă dragostea noastră, dorinţa noastră de a intra în acest dialog, în această relaţie biunivocă cu El, ca nişte adevăraţi fii ai Săi. Ea revelează constant iubirea lui Dumnezeu pentru om, care merge până într-acolo, încât Dumnezeu se coboară la om, se micşorează, se smereşte pentru a dobândi dragostea lui, smerire, coborâre la om, care poartă numele de chenoză.

Dar în acelaşi timp iubirea lui Dumnezeu lasă omului libertatea de opţiune. Omul este liber să se mântuiască dacă vrea, să vină la Dumnezeu sau să se îndepărteze de El, să aleagă drumul pe care singur îl decide. Tocmai în această libertate acordată omului se vede iubirea totală a Creatorului pentru creaturile Sale. Prin dreptul de a alege liber, omul îşi câştigă dreptul la nemurire, la viaţa veşnică. El nu e un simplu executant, fără iniţiativă, fără voinţă şi ca atare lipsit de personalitate.

Libertatea acordată omului, chiar cu riscul ca acesta să aleagă un drum greşit, dovedeşte încrederea pe care o are Dumnezeu în om, credinţa în capacitatea lui, în discernământul său. Poate exista o dovadă mai copleşitoare de încredere şi dragoste?

Şi care ar fi de neimaginat fără existenţa deplinei comuniuni, aşa cum o vrea Dumnezeu cu creaţia, cu noi, ca persoane distincte şi bine definite. Căci numai unor persoane distincte și bine definite li se poate acorda libertatea, le poate fi destinată dragostea. Un panteism haotic şi inert nu poate explica  nimic din misterul creaţiei, nimic din ceea ce reprezintă omenirea, cu toate caracterele ei pozitive şi negative, oricum am încerca să ne-o imaginăm. În dialogul continuu cu Dumnezeu, fiecare persoană reprezintă o nouă entitate și identitate, aducând cu sine o nouă modalitate de manifestare a libertăţii sale, de dialog irepetabil cu divinitatea.

Creaţia umană nu presupune repetiţia automată a unor indivizi, într-o operaţie de clonare atât de simplistă şi sărăcăcioasă din punct de vedere spiritual. Să nu ostenim a repeta, împreună cu Sfântul Grigorie de Nyssa, cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, că omul este înrudit cu Dumnezeu. Că „Suntem din neamul lui Dumnezeu”, după cum spune Sfântul Grigorie de Nazians.

Legenda povesteşte că o femeie, care mergea pe drum cu
pruncul ei în braţe, a auzit dintr-odată o voce care-i spunea: „Opreşte-te şi
intră pe poarta pe care o vezi înaintea ta. Ai opt minute răgaz să iei de acolo
tot ce doreşti. Apoi, poarta se închide pentru totdeauna. După ce-ai ieşit, nu
mai poţi intra a doua oară. Şi nu uita nici o clipă ceea ce e mai important în
viaţă”.

Femeia a deschis poarta, a intrat şi, iată, în încăperea din faţa ei se aflau bijuterii, pietre preţioase, aur, diamante, comori nemaivăzute, aşa cum ea nu-şi închipuia că ar putea exista. Uluită, a pus pruncul jos şi a început să îndese în sac tot ce încăpea. Repede, cu lăcomie, înainte să se împlinească cele opt minute. în sfârşit, a ieşit încărcată de bogăţii şi poarta s-a închis pentru totdeauna în urma ei. De abia atunci şi-a dat seama că uitase copilul înăuntru…

Uitase ceea ce era mai important. Din păcate povestea ni se potriveşte. Alegoria amară n-are un final liniştitor. Nici viaţa noastră n-are un final liniştitor, fiindcă de obicel uităm „ceea ce e mai important”. Ceea ce e mai important în viaţă. Ne încântăm cu părerea că ni se deschid porţii vistieriei, ale reuşitei materiale, ale carierei, ale vieţii sociale. Ne încântăm cu ideea că ţinem în mână puterea, pe care o întrebuinţăm cum vrem, arbitrar, nesocotit, încercând sa dovedim nouă înşine cât de departe am ajuns, cât am realizat, spre deosebire de alţii, rămaşi în urma noastră, pe care nici nu-i mai vedem.

Distanța dintre noi îi micșorează, nu mai sunt decât niște puncte undeva departe, niște puncte mobile într-o mișcare browniană, dezordonate, fără o orientare precisă, supuși unor forțe care asupra noastră n-au nici o putere… Oare n-au cu adevărat nici o putere? Oare nu ne mână și pe noi, ca pe niște piese pe o tablă de șah, piese care singure n-ar putea sări dintr-un pătrat în altul?

Dar nu, noi avem sacul plin de
pietre preţioase, de aur şi aroganţă, de încredere în forţele proprii, de
dispreţ pentru cei ce nu gândesc la fel ca noi. Şi apoi? N-am uitat nimic în
graba noastră, ceva ce ne era scump, nepreţuit, care nu poate fi înlocuit cu
nimic? N-am trecut în ceea ce noi numim „înainte”, uitând ce e mai important în
viaţă? Nu peste multă vreme constatăm că nu mai avem acest „ceea ce e mai
important”, că l-am pierdut undeva intr-un inaccesibil, de unde nu-l mai putem
recupera, unde nu mai putem intra, nu mai putem ajunge. Că există un loc
devenit de neatins, cu toată puterea aparentă pe care am dobândit-o.

Povestea se opreşte aici. Nu spune ce-a făcut apoi femeia. S-a mulţumit să ridice din umeri şi să plece mai departe, trecându-şi cu bucurie degetele prin comoara sclipitoare? Sau s-a oprit, încercând disperată să deschidă din nou uşa pe care o considera acum blestemată, aşteptând ca aceeaşi voce să-i vină în ajutor, şoptindu-i cum ar mai putea-o deschide?

Poate că e posibilă şi această variantă. Poate că femeia a rămas pe loc, fără să se bucure de tezaurul pe care îl acumulase. Poate că a plâns, aruncând departe pietrele preţioase, care-i furaseră mintea. Poate… Dacă nu cumva strălucirea lor i-a întunecat judecata, i-a învârtoşat sufletul. Poate c-ar trebui să încercăm a rescrie povestea de mai sus, în care lasă deoparte sacul cu toate bogăţiile lumii, îşi ia copilul în braţe şi pleacă mai departe cu acesta. Căldura în suflet o va despăgubi de toate pietrele strălucitoare dar reci, care nu pot da decât o bucurie trecătoare. N-ar trebui să o alegem pe cea veşnică?

Şi noi? Ce facem noi? Pe care dintre variante o alegem? După cum s-ar vedea, ultima se întâlneşte cel mai des. Trecem mai departe, încercăm să ne spunem că pierderea a ceea ce e mai important în viaţă nu-i mare lucru.

Că vom găsi altceva „ce-i mai important în viaţă”, care ne va face să uităm. Numai că viaţa nu se compune din repetiţii. E adevărat, ne repetăm gesturile de fiecare zi, obiceiurile cotidiene, fleacurile care alcătuiesc rutina, banalitatea. Dar viaţa nu se compune numai din acestea. Viaţa e alcătuită din credinţe, din convingeri, din sentimente. Şi acestea sunt unice. Dacă avem onestitatea să recunoaştem, înţelegem că sunt unice. Că nu se pot repeta. Că oricât am încerca să le înlocuim cu altele, rămân undeva ascunse în adâncul sufletului, sau dacă nu avem aşa ceva, în mintea noastră. Că la un anumit moment apar din nou, cu intensitatea de la început. Că acest moment e poate chiar clipa morţii, care nu ne lasă să mai îndreptăm nimic. Că amintirea noastră nu mai rămâne decât învăluită în dispreţ, în ură, în negare a tot ce-am încercat să fim.

Plânsetele copilului uitat pentru totdeauna printre comorile care nu-l pot ajuta să supravieţuiască răsună întovărăşind spaima cu care păşim în acel necunoscut din care nu s-a întors nimeni, în care nu ştim ce ne aşteaptă. Am uitat ceea ce spun scrierile sfinte, şi anume că nu ne foloseşte la nimic dacă dobândim toate ale lumii acesteia, dar sufletul ni-l pierdem.

În romanul său, Punct şi
contrapunct,
vorbind despreal cincisprezecelea cvartet de
Beethoven, Aldous Huxley scria: „Muzica era o dovadă. Da, Dumnezeu există. Câteva
fraze muzicale şi, iată, se deschide o fereastra spre un altceva, spre un
spaţiu al libertăţii umane. O oscilație
între terra incognita şi cotidianul cenuşiu. Să ne amintim cuvintele
lui Angelus Silezius: „O, omule, unde fugi să-l cauţi pe Dumnezeu? El e în
tine”.

În fond, totul depinde de atitudinea noastră faţă de felul cum privim viaţa, „ceea ce este mai important”. Ce iubim de fapt? Mormanele de pietre preţioase, în aşa măsură încât în prezenţa lor uităm tot ce ar trebui să fie mai preţios pentru noi? Sau lăsăm deoparte sacul strălucitor şi alegem dragostea, devotamentul, bucuria definitivă? Repetând cuvintele lui Angelus Silezius, să învăţăm a îl descoperi pe Dumnezeu în noi, odată cu adevăratele daruri pe care ni le-a hărăzit, odată cu perspectiva eternităţii.

Să înţelegem că există acel model de urmat, pe care mulţi îl trec cu vederea, sau nici măcar nu l-au luat la cunoştinţă. Pietrele care ni se par preţioase, din cămara care ni s-a deschis cu perfidie, îndepărtându-ne de la esenţial, nu ne dau bucuria şi certitudinea fericirii. Nu, nu pot să ne dea bucuria şi certitudinea fericirii. În falsa abundenţă, care ne ia la început ochii, nu găsim modelul de urmat, căci ne face să uităm ceea ce e mai important: bucuria autentică și nepieritoare.

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here