Giotto – Părintele picturii occidentale

0
2426
GiottoGiotto Di Bondone a fost una dintre cele mai reprezentative figuri din istoria artei – o personalitate dominantă ce stă în fruntea grandioasei tradiţii a picturii italiene.

Giotto a fost primul artist ce a devenit faimos în timpul vieţii, fapt nemaiîntâlnit tocmai din antichitate. Contemporanii săi şi-au dat seama de revoluţia pe care artistul a adus-o în pictură: ruperea de stilul bizantin plat, desprins parcă din altă lume, şi adoptarea unei tehnici care  convingea prin volum şi greutate, precum şi printr-o bogata varietate de emoţii umane.

Locul în care pictorul şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii  a fost Florenţa. Tablourile sale erau cerute şi în alte locuri, astfel că Giotto a ajuns să lucreze în sud, până la Neapole, şi în nord, până la Avignon, în Franţa. Multe din lucrările artistului s-au distrus în timp,  însă capodopera sa – pictura ce  decorează Capela Arena din  Padova – s-a păstrat în condiţii excelente, iar această lucrare este suficientă pentru a-i acorda artistului    onoarea de a fi unul  dintre cei mai   mari pictori care a trăit vreodată.

Părintele picturii occidentale

Giotto a fost considerat un pictor excepţional chiar şi de către contemporanii săi, ajungând, în scurt timp, să fie privit ca un precursor al artei europene. Deşi influenţa pictorului asupra artei a fost extrem de semnificativă, totuşi se cunosc puţine informaţii exacte despre viaţa sa.

Portretul lui Giotto dintr-un tablou realizat de Paolo Uccello, Cei cinci maeştri ai artei florentine (aproximativ 1540).

GIOTTO DI BONDONE s-a născut în jurul anului 1270, probabil în sau lângă satul Colle di Vespignano.

Locul era situat la aproximativ 20 de kilometri nord-est de Florenţa. Totuşi, atât locul cât şi data naşterii sale rămân sub semnul întrebării deoarece informaţia referitoare la viaţa şi opera artistului, care s-a păstrat din contemporaneitate sau imediat după această perioadă, conţine mari lacune şi este uneori lipsită de consistenţă. Această situaţie, deşi frustrantă, nu este în întregime surprinzătoare, pentru că trebuie avut în vedere faptul că pictorul a trăit într-o perioadă foarte îndepărtată.

În cele din urmă, Giotto a devenit celebru şi bogat, fiind primul pictor, de la antichitatea greacă şi până în acel moment, care a fost renumit încă din timpul vieţii. Cu toate acestea, abia după moartea pictorului au început să fie adunate informaţii despre viaţa sa şi despre realizările sale artistice.

Primul biograf al lui Giotto a fost Giorgio Vasari (1511-1574), autorul lucrării Vieţile artiştilor, cartea de căpătâi a Renaşterii italiene.

Potrivit standardelor vremii, Vasari era un cercetător conştiincios, însă biografiile sale conţin totuşi un număr destul de mare de neconcordanţe, astfel că informaţiile sunt uneori greu de acceptat ca fiind veridice, mai ales atunci când, între cei doi, este vorba de o diferenţă mare în timp şi spaţiu. Prima ediţie a acestei lucrări a fost publicată în anul 1550, la mai bine de două secole de la moartea lui Giotto, prin urmare, relatările lui Vasari trebuie tratate cu scepticism.

Deşi Vasari afirmă despre Giotto că s-ar fi născut în 1276, o sursă mult mai apropiată de perioada în care a trăit artistul sugerează faptul că acesta avea 70 de ani când a murit; aşadar, făcând un calcul de la data morţii pictorului, în ianuarie 1337, rezultă că Giotto s-a născut în 1266 sau 1267.

Sursa amintită este o cronică datând din jurul anului 1373, scrisă de Antonio Pucci, un poet amator ce fusese crainicul Florenţei.

Pucci avea aproape 30 de ani la moartea lui Giotto şi există posibilitatea ca cei doi să se fi cunoscut personal. De asemenea, probabil că Pucci a preluat informaţia legată de vârsta lui Giotto de pe piatra funerară originală aflată atunci la Catedrala din Florenţa, piatră care nu mai exista în vremea lui Vasari. Data naşterii lui Giotto este în continuare controversată, datorită faptului că, atât Pucci, cât şi Vasari, ar fi putut face o simplă greşeală, schimbând două cifre astfel că 1267 a devenit 1276 sau invers, sau scriind „sessanta” (care în limba italiană înseamnă şaizeci) în loc de „settanta” (şaptezeci).

Mai mult, Pucci şi-a compus cronica în versuri.

Prin urmare este posibil să fi scăzut sau rotunjit vârsta lui Giotto pentru a realiza rima, „şaptezeci” fiind mult mai uşor de folosit decât „şaizeci şi nouă” sau „şaptezeci şi unu”. Totuşi, cei mai mulţi analişti susţin acum că data sugerată de Pucci se potriveşte mult mai bine parcursului vieţii lui Giotto, decât informaţia dată de Vasari.

Prin urmare, în afara cazului în care vor fi descoperite noi indicii, „aproximativ 1267″ va rămâne probabil cifra acceptată în general, cu toate că şi „aproximativ 1270″ este o dată destul de rezonabilă. Este puţin probabil ca o nouă descoperire documentară să iasă la iveală, deoarece toate arhivele relevante au fost deja studiate cu atenţie de către cercetători. Din nefericire documentele care s-au păstrat nu conţin prea multe informaţii legate de cariera artistică a lui Giotto.

Cele mai multe dintre acestea se referă la unele aspecte legale ale vremii, cum ar fi vânzarea şi cumpărarea de proprietăţi. Pentru informaţiile despre prima parte a vieţii lui Giotto, suntem nevoiţi să ne bazăm aproape în totalitate pe relatările contem­poranilor, care au fost înregistrate ulterior. Un exemplu relevant în acest sens poate fi considerat Giorgio Vasari, care era un scriitor plin de viaţă ce prefera detaliile anecdotice.

Vasari scrie că tatăl lui Giotto era „un fermier pe nume Bondone, un ţăran ce lucra pământul şi un om de rând.”

Scriitorul afirmă că, la vârsta de 10 ani, Giotto, care era un copil de o inteligenţă extraordinară, trebuia să aibă grijă de câteva oi. În continuare, Vasari relatează o poveste încântătoare despre tânărul păstor, fragment care fusese surprins de către sculptorul Lorenzo Ghiberti (1378-1455) într-un manuscris cuprinzând observaţii asupra artei. Băiatul nu îşi dorea altceva decât să deseneze şi folosea orice material pe care îl avea la îndemână.

Într-o zi, pe când desena o oaie pe o lespede de piatră, pe lângă el trecu Giovanni Cimabue, un mare pictor din Florenţa. Impresionat de talentul băiatului, Cimabue l-a întrebat imediat pe tatăl acestuia dacă ar fi de acord ca fiul său să îi devină ucenic. Acest tip de relatare este des întâlnit în biografiile artiştilor, aşa că nu trebuie să ne încredem pe deplin în ea. Totuşi, esenţa povestirii – faptul că Giotto a devenit ucenicul lui Cimabue – poate fi adevărată.

Cimabue era cel mai important pictor florentin din acea vreme (şi, poate, cel mai remarcabil pictor din întreaga Italie).

Prin urmare se poate ca atelierul lui să fi atras mulţi tineri talentaţi. De altfel, contemporanii îl considerau pe Giotto ca fiind succesorul direct al lui Cimabue. Acest fapt reiese dintr-un pasaj din Divina Comedie (finalizată în jurul anului 1320), în care Dante scrie că „Cimabue se credea stăpânul picturii, dar acum Giotto este cel preaslăvit, întru căderea gloriei celui dintâi”.

Dacă admitem faptul că data naşterii lui Giotto est mai mult sau mai puţin corectă şi că el a devenit într-adevăr ucenicul lui Cimabue la o vârstă atât de fragedă, putem afirma că pictorul şi-a început ucenici în jurul anului 1280. Cu toate acestea, perioada ce a urmat în cariera lui Giotto, adică cel puţin următoarele două decade, este supusă speculaţiei deoarece nu mai există nicio informaţie referitoare la acest artist până în 1301, anul în care un document atestă faptul că pictorul era proprietar în parohia Santa Maria Novella din Florenţa.

În timpul celor douăzeci şi mai bine de ani ce au trecut până în acest moment se pare că Giotto a lucrat în diferite locuri din afara Florenţei.

Surse precum Ghiberti sau Vasari sugerează faptul că artistul a pictat tablouri în Assisi, Avignon, Ferrara, Lucea, Neapole, Padova, Ravenna, Rimini, Roma, Urbino şi Verona, însă în sau din aceste locuri nu s-a păstrat nicio lucrare de Giotto care să poată fi încadrată cu certitudine acestei perioade. În mod deosebit, în istoria artei, cele mai dezbătute probleme sunt legate de: ce anume, dacă şi când a pictat Giotto în Assisi. Cea mai veche lucrare păstrată, atribuită în accepţiune generală lui Giotto, şi care poate fi datată mai exact, este seria de fresce de la Capela Arena din Padova (vezi paginile 20-24, 32-35). Totuşi, nu se poate afirma cu certitudine dacă picturile lui Giotto au fost realizate exclusiv de artist.

 Casa din satul Colle di Vespignano, loc în care unele voci susţin că s-ar fi născut Giotto, în jurul anului 1270.

Casa lui GiottoCasa lui Giotto

Casa lui GiottoMaestrul lui Giotto

Cariera lui Giovanni Cimabue (aproximativ 1240-1302), presupusul maestru al lui Giotto, este la fel de greu de reconstituit ca şi cea a prezumtivului său elev. Şi în acest caz lipsesc informaţiile biografice bazate pe documente clare. O singură lucrare ce s-a păstrat îi poate fi atribuită lui Cimabue, pe baza indiciilor din contemporaneitate. Este vorba despre un portret al Sfântului loan (1301-1302) de la Catedrala din Pisa, însă lucrarea este un mozaic şi prin urmare, oferă indicii limitate istoricilor de artă. Cu toate acestea, există câteva tablouri care îi sunt atribuite lui Cimabue prin tradiţie. Aceste lucrări sugerează faptul că au fost într-adevăr create de un vârstnic contemporan al lui Giotto.

Ele se îndepărtează întrucâtva de convenţiile rigide ale artei bizantine, însă sunt mai puţin naturaliste decât opera lui Giotto. Cimabue este primul pictor pe care Vasari l-a abordat în lucrarea Vieţile artiştilor. Aici, autorul îl descrie pe artist fiind „prima rază de lumină în arta picturii”. Numele real al lui Cimabue era Cenni di Peppi. Porecla după care este cunoscut acum înseamnă „cap de bou” sau „cel care ia coarnele boului”, şi se pare că referă la temperamentul aspru al artistului.

Un panou înfăţişând Fecioara şi Pruncul înconjuraţi de şase îngeri (aproximativ 1270); lucrarea îi este atribuită lui Cimabue.

Maica Domnului

Autoportretul lui Lorenzo Ghiberti (1425-1452) este inclus în uşile de bronz ale Baptisteriului Catedralei din Florenţa.

Ghiberti este autorul unui manuscris care conţine însemnări valoroase despre artiştii italieni, inclusiv despre Giotto.

portret

Divina Comedie de Dante (aproximativ 1320) este prezentată sub forma unui manuscris decorat, într-un capitol din această lucrare, Dante a scris despre reputaţia lui Giotto.

Divina Comedie

Andrea del Castagno (aproximativ 1450) a realizat Portretul lui Boccacio, care face referiri la Giotto în scrierile sale.

Andrea del Castagno

Un mare pictor îl descoperă pe altul: Cimabue şi Giotto de Luigi Sabatelli (1772-1850).

Un pictor

 

Biografie

Aprox. 1270 Se naşte în Colle di Vespignano, un sat de lângă Florenţa.

Aprox. 1280 Este descoperit, probabil, de Giovanni Cimabue, care a fost impresionat de talentul băiatului şi l-a luat ca ucenic. Deşi se cunosc puţine informaţii din această perioadă a vieţii lui Giotto, după terminarea uceniciei, artistul şi-a petrecut următorii 20 de ani lucrând în următoarele oraşele europene: Avignon, Ferrara, Lucea, Neapole, Padova, Ravenna, Roma, Urbino şi Verona.

1297 Pictează o serie de fresce reprezentând Viaţa Sfântului Francisc pentru primul nivel al Bisericii San Francesco din Assisi.

1301 Primul document care s-a păstrat şi care face referire la Giotto aminteşte de o proprietate deţinută de pictor în centrul Florenţei.

1307 Indicii din documente arată faptul că Giotto se afla la Florenţa, unde locuia pentru o bună bucată de timp, în fiecare an, până în 1326.

aprox. 1312 Pictează un crucifix despre care actualmente se crede că s-ar afla în sacristia Bisericii Santa Maria Novella din Florenţa.

1313începe o serie de proceduri legale prin care îşi revendică bunuri din gospodăria fostei proprietărese din Roma – fapt care demonstrează că artistul vizitase acest oraş.1314Dă în judecată cel puţin şase datornici din Florenţa.

1318 Fiul său, Francesco, se ocupă acum de afacerile familiei.

1328 Este numit pictor la curtea lui Robert de Anjou, Regele Neapolelui.

1334 Este numit conducător (capomaestro) al lucrărilor de construcţie  a catedralei şi ale fortificaţiilor din Florenţa.

1335 Lucrează în Milano pentru Azzone Visconti.

1337 Moare în ianuarie, la vârsta de aproximativ 70 de ani.

Patron regal

În ultima parte a carierei, Giotto a petrecut câţiva ani (aproximativ 1328-1333) lucrând pentru Robert de Anjou, regele Neapolelui.

Acesta era unul dintre cei mai de seamă patroni ai artelor din acea vreme. Robert s-a născut aproximativ în 1278 şi a domnit în Neapole din 1309 până la moartea sa, în 1343. Datorită faptului că adora să studieze, a fost supranumit Robert cel înţelept (iar uneori i se spunea Robert cel Bun). Regele a atras la curtea sa multe personalităţi distinse, scriitori precum Boccacio şi Petrarca.

Niciuna dintre lucrările realizate de Giotto la comanda regelui nu s-a păstrat intactă – doar câteva fragmente – însă există un tablou ce comemorează perioada domniei lui Robert deAnjou. Lucrarea a fost efectuată de un alt artist important al vremii, Simone Martini (aproximativ 1285-1344). Altarul Sfântului Ludovic realizat de Simone, piesă ce încă se găseşte la Neapole, a fost pictat în 1317, pentru a comemora canonizarea fratelui lui Robert, Ludovic de Toulouse, care murise în 1299.

Noul sfânt este înfăţişat punând o coroană pe capul lui Robert.

Petrarca

Sus: Un portret al lui Petrarca (prim-plan central) din înmormântarea Sfintei Lucia deAltichiero din Verona (aproximativ 1330- 1395), a cărui operă a fost influenţată de Giotto.

Tobias Stimmer

O gravură de Tobias Stimmer (1539-1584), reprezentându-lpe Robert deAnjou, Regele Neapolelui.

Franco Sachetti

Dreapta: Portretul scriitorului Franco Sacchetti (1335-1405), care îl menţionează pe Giotto în povestirile sale.

Cu toate acestea, în două lucrări literare distincte, datând din jurul anului 1313, se face referire la Giotto ca fiind artistul; în absenţa altor indicii, această tradiţie nu a fost modificată. Lucrul pentru decorarea capelei a început în 1303 şi se pare că frescele au fost pictate imediat după terminarea construcţiei. Alte informaţii relevante sugerează că Giotto a lucrat pentru capelă în perioada 1303-1306.

În 1307, Giotto era în Florenţa.

Aşadar se pare că artistul terminase lucrul pentru seria de fresce din Padova. Prezenţa sa în Florenţa este înregistrată în 11 din cei 16 ani care s-au scurs între 1311 şi 1326 Majoritatea documentelor care îl amintesc pe Giotto se referă mai curând la chestiuni de afaceri decât la pictură, evidenţiind o serie de probleme legate de investiţii şi proprietăţi. Se pare că Giotto se afla în permanenţă în litigii: spre exemplu, în 1314 a dat în judecată şase oameni care îi datorau bani. În aceste cazuri pictorul îşi angaja funcţionari legali care acţionau în numele său, iar în 1318, fiul său Francesco a preluat afacerile artistului.

Francesco trebuie să fi avut peste 21 de ani pe atunci, de vreme ce, din punct de vedere legal i se permitea o asemenea ocupaţie. Prin urmare, nu putea să se fi născut mai târziu de 1297, fapt care ne determină să credem că Giotto s-a căsătorit undeva la mijlocul anilor 1290.

Artistul a avut opt copii din două căsătorii.

În general, se cunosc foarte puţine informaţii despre familia lui Giotto, la fel ca şi despre viaţa sau trăsăturile sale de caracter. Giotto era cu siguranţă isteţ şi poate că avea mult fler financiar. Potrivit scriitorilor secolului al XlV-lea, Giovani Boccacio (autorul Decameronului) şi Franco Sacchetti (aproximativ 1335-1404), care l-au amintit în poveştile lor, Giotto era spiritual şi vioi.

Boccacio spune despre Giotto că era urât.

Nu există insa niciun portret contemporan de-al artistului care să confirme sau să infirme acest fapt. Portretele realizate mai târziu reflectă probabil modul în care s-a păstrat imaginea artistului, prezentând o figură gânditoare şi plină de demnitate. Potrivit lui Vasari, în afara oraşelor italiene în care a lucrat, Giotto a călătorit la Avignon, în Franţa, realizând aici o serie de picturi comandate de Papa Clement al V-lea.

Clement era francez şi îşi mutase curtea la Avignon, în 1309. A trăind acolo până la moartea sa din anul 1314. Dacă într-adevăr Giotto a lucrat în Avignon pentru Papa Clement, atunci lucrările respective ar fi datate destul de exact. Din păcate, niciuna dintre „numeroasele şi încântă­toarele picturi şi fresce” despre care Vasari afirmă că Giotto le-ar fi pictat în Avignon „şi în alte locuri din Franţa” nu s-a păstrat pentru posteritate.

O situaţie asemănătoare apare spre sfârşitul vieţii lui Giotto.

Din 1328 şi până în 1333, pictorul a lucrat pentru Regele Neapolelui, Robert de Anjou. Documentele vremii indică plăţi efectuate pentru o serie de fresce şi picturi pe panouri, însă niciuna dintre aceste lucrări nu s-a păstrat.

Lui Giotto i s-a acordat un loc de onoare la curte: locuia în palatul regelui, i se plătea un salariu şi dispunea de proprii săi servitori. Conform spuselor lui Vasari, regele aprecia compania lui Giotto, în special discuţiile purtate cu artistul în timp ce acesta picta. În perioada cât a locuit la Neapole, Giotto nu s-a dezminţit de entuziasmul său faţă de litigii, implicându-se într-un alt proces financiar ce a fost judecat la curţile locale.

În 1334, Giotto se afla iar la Florenţa unde, în luna aprilie, autorităţile l-au numit arhitect oficial al oraşului şi capomaestro (conducător) al lucrărilor de construcţie a catedralei. După toate cunoştinţele, Giotto nu avea experienţă ca arhitect, însă la acea vreme se presupunea că cineva care stăpânea cel puţin una dintre artele vizuale putea la fel de bine să se descurce şi în alt domeniu.

În documentul prin care îi este anunţată numirea, Giotto este salu­tat pentru revenirea în Florenţa.

El a fost proslăvit până la cer – un indiciu asupra imensei reputaţii de care se bucura acum artistul. Giotto a realizat proiectul pentru campanila (clopotniţa) Catedralei din Florenţa, însă numai primul nivel al construc­ţiei fusese finalizat în momentul morţii artistu­lui, la 8 ianuarie 1337 . Auto­rităţile locale i-au organizat lui Giotto funeralii pub­lice, iar trupul neînsufleţit al artistului a fost înmor­mântat în incinta catedra­lei. Niciun alt artist al vremii nu mai primise vreodată o aşa onoare.

Această icoană foarte stilizată a Sfântului Grigore este specifică stilului bizantin ce a dominat arta europeană până în secolul al XlV-lea, când artişti ca Giotto au abordat un stil diferit, mai naturalist.

Sf Grigore

Giotto a fost numit conducător al lucrărilor de construcţie de la Catedrala din Florenţa, fiind înmormântat în acest loc, în ianuarie 1331.

catedrala din Florenta

Art Gallery nr. 42, Giotto De Agostini

Jurnal Spiritual

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here