Demnitatea, o noţiune a realităţii?

0
91

Demnitatea,
o noţiune a realităţii?
În cartea sa Sokrateion:
mărturie despre Mircea Vulcănescu,
Ştefan Fay scrie: „Pentru dânsul religia
cea dreaptă era cea ortodoxă. Dar la asta se mai adăuga o nuanţă în plus:
religia ortodoxă română”. Iar Mircea Eliade îl citează într-o conferinţă ţinută
la Sala Dalles în Aprilie 1940: „Adevărata viaţă un poate fi decât religioasă.
Ea presupune o implicaţie divină”. De aici rezultă o unitate indestructibilă
între imanenţa poporului român şi trăirea unui sentiment religios- fără de care
el un poate fi înţeles, în toată istoria lui. De aceea- vorbind despre neamul
nostru, Mircea Vulcănescu spune că el e cuprins virtual în unitatea pământului
românesc, în unitatea cugetului, în unitatea de port, de limbă, de obiceiuri.
Avertismentul lui referitor la popoarele care se leapădă de tradiţiile lor, ar
trebui să ne îngrijoreze. Îl repet: „Istoria e plină de neamuri care s-au stins
şi de neamuri care trădat destinul”. Moartea de martir, în închisoare, încercândsă salveze un alt deţinut, dă o greutate cu atât mai profundă gândirii
sale, care astăzi ar trebui să fie pentru noi un testament pe care să-l respectăm
şi îndeplinim. Ţinând seama de asemenea exemple de care istoria noastră mai
veche şi mai recentă este plină, ar trebui să fie vie în noi conştiinţa că nu
suntem nişte apariţii întâmplătoare, ci că aparţinem unui neam bine definit
prin cultura, religia, limba sa, fundamental pentru supravieţuirea noastră.
Căci, repet, aşa după cum spunea Bălcescu: „Naţiunea este mai importantă decât
libertatea. Pierdută, libertatea se recapătă. Naţiunea, odată distrusă, este
definitiv dispărută”.

Reamintesc: într-o recentă cuvântare, binecunoscutul teolog german Hans Küng mărturisea: „Singurul drum către Dumnezeu este cel al unei încrederi necondiţionate, la care fiecare om se poate decide, în totală libertate: pro sau contra! Nu mă silesc motive raţionale, dar mă cheamă la ea motive categorice: este o încredere de-o cu totul altă raţionalitate.

Căci crezând în Dumnezeu, cunosc unde şi încotro al vieţii mele, cunosc valorile şi normele etice de necontestat, posed o patrie spirituală…”

Iată un lucru fundamental: existenţa unei patrii spirituale.

Numai creştinismul poate asigura această aşezare definitivă, conştiinţa unei existenţe bine definite, o patrie spirituală, pe care o ai oriunde te-ai afla. Pentru cei din diaspora, necesitatea acestei atitudini este şi mai acută. Problemele cu care ne confruntăm sunt amplificate nu numai de noul mediu, ci şi de lipsa noastră de susţinere. Ele par superficiale, dar nu sunt, constituind o maladie a însăşi existenţei noastre, nu numai ca neam, dar şi ca indivizi.

Pentru că, n-o spun eu, au spus-o mulţi alţii, omul nu este o acumulare cantitativă de date, din care iei sau pui ceva fără ca acest lucru să aibă consecinţe.

Ca individ, omul, comunitatea din care face parte sunt comparabile cu substanţe complexe, în care lipsa uneia din componente degradează structura chimică, duce la dispariţia substanţei însăşi. Rămâne doar o grămadă inertă, pe care nu ştim în ce categorie să o plasăm, nici noi, nici noul mediu în care vrem să trăim. Şi care, s-o recunoaştem, nu produce aprecierea pozitivă a acestuia.

Să fim lucizi, pericolul încercărilor de transformare este mortal pentru ceea ce reprezentăm noi ca entitate, fie individuală, fie colectivă.

Să reţinem cuvintele cunoscutului psihiatru Manfred Lütz: „Dacă Dumnezeu există, atunci ateismul este un fenomen ciudat, e o totală pierdere a realităţii, o perturbare gravă a ei”.

Ce este omul fără spiritul său, fără un suflet conştient de rolul său, fără convingeri şi fără consecvenţa unei anumite spiritualităţi şi tradiţii specifice?

O aglomerare imprecisă, nedeterminată, redusă la aspiraţia spre o „bunăstare” în ghilimele care nu rezolvă în fond niciuna dintre problemele fundamentale. Pericolul este cu atât mai mare, mai ales astăzi, când diverse ambiţii în preajma noastră fac tot mai virulentă inconştienţa cu care le acceptăm şi justificăm, neînţelegând că ne aflăm pe marginea prăpastiei. Avem nevoie de patria spirituală, fără de care nu mai suntem nimic, decât nişte consumatori incolori care respiră, se înmulţesc şi dispar apoi fără a lăsa urme.

Conştiinţa existenţei acestei patrii spirituale nu poate fi despărţită de cea a patriei reale, nici de cea a conştiinţei naţionale şi a limbii, ca unealtă fundamentală a păstrării acesteia, a însăşi supravieţuirii neamului nostru. De aceea, marele scriitor german Heinrich Böll spunea odată: „pe lumea aceasta nu ne simţim acasă”.

N-ar trebui să uităm adânca înrădăcinare a poporului nostru într-o teologie clară, fapt aproape unic. N-ar trebui să uităm că legătura dintre Creator şi creaţia sa este concretă, o relaţie de autentică iubire, şi nu o distanţă definitivă, două unităţi care n-au nimic comun, în lumi diferite, fără posibilitatea oricărei întâlniri.

Ele exprimă armonic, un acord între om şi realitate, un optimism care îşi are rădăcinile tocmai în convingerea că Dumnezeu ne este apropiat, că viaţa este o etapă spre un mai bine, pe care îl nădăjduim.

Nu numai viaţa, dar nici moartea nu sunt definitive, nu reuşesc să ne sperie, să ne îndepărteze de iubirea Sa pentru creatura pe care a chemat-o la existenţă.

Dumitru Stăniloae reia mereu tema deplinei convergenţe şi armonii între limba şi gândirea, mentalitatea neamului nostru. El menţionează de pildă expresia om „cuminte”, „om cumpănit”, pe care n-o găsim în alte limbi: „«omul cuminte» este omul care face orice lucru folosind mintea întreagă, el e un om al ordinii morale, care nu produce dezordine prin răul pe care-l face,… aşa precum cel «lipsit de minte» e un om al dezordinii morale, un agent al răului.

«Mintea» n-are numai un înţeles intelectual ci şi moral, voluntar. Nu e simpla inteligenţă, ci voinţa de a rămâne într-un echilibru personal şi social. Omul «cuminte» e omul întreg, omul adevărat, omul «cumpănit». Se resimte în aceasta prelungirea concepţiei din spiritualitatea bizantină, în care mintea era considerată identică cu spiritul uman, cârmaciul omului”… El se caracterizează prin fineţea lui aproape neobservată, „prin capacitatea subtilă de a intui punctul de incidenţă şi de reciprocă frânare a pornirilor”. Stăniloae numeşte această capacitate discernământ.

Un fals intelectualism încearcă să nege cu inconştienţă învingerile noastre, simţul de echilibru, să producă o disperare, care a dus acolo unde se află, din păcate, atâţia oameni, denigrând nu numai viaţa, dar şi moartea.

Falşi „liberali europeni, pentru care liberalismul se confundă cu ateismul, afirmă că suntem condamnaţi la dispariţie totală: „A trecut în nefiinţă”, spun ei. E o condamnare la moartea definitivă, o negare a veşniciei, o disperare a spaimei că omul se dizolvă în neant. Credincios limbii şi mentalităţii noastre, țăranul spune: „L-a chemat Dumnezeu, s-a dus la Domnul”.

În nicio altă limbă nu se întâlneşte o expresie
asemănătoare.

Este o trăsătură cu totul originală, care defineşte un creştinism viu, autentic, concret. Acest fior al transcendenţei îi dă unicitatea, intraductibilă în nuanţarea ei. Dar purcedem cu încăpăţânare să-l lepădăm.

Ar trebui să înţelegem că suntem participanţi conştienţi la ansamblul civilizaţiei în care trăim, oricât ar încerca unii să ne-o distrugă… Legat de aceasta, se pune astăzi o întrebare de mare acuitate, ţinând seama de momentul actual:

„Ce înseamnă să fii român azi?”    

                                

Întrebarea e uşor de pus, dar răspunsul e greu de dat. Problema e acută mai ales pentru românii din diaspora, deşi păstrarea identităţii naţionale, supravieţuirea unui popor, pare multor trăitori în străinătate lipsită de importanţă.

Odată ajunşi acolo, unii compatrioţi, din păcate destul de numeroşi, au sentimentul că adaptarea lor la noul mediu trebuie să se facă „radical”, ceea ce, după părerea lor, înseamnă negarea totală a originii, a limbii, a tradiţiei.

Există şi o opinie naivă, puerilă, cum că a vorbi, de exemplu, „franţuzeşte” e un certificat de „cultură şi rafinament”, o garanţie a reuşitei. E o atitudine dureroasă, de umilinţă, şi inconştienţă, de necunoaştere a realităţii obiective.

Pretutindeni există oameni buni şi răi, indiferent de limba pe care o vorbesc, de apartenenţa naţională.

Oamenii sunt pretutindeni oameni, cu ale lor calităţi şi scăderi. Pretutindeni unii „reuşesc” mai bine, alţii nu. Dar un lucru ar trebui să ne dea de gândit nemţii se recunosc nemţi, nu-şi ascund naţionalitatea, chiar dacă greşelile trecutului îi apasă încă, se mândresc cu ce au dat ei culturii şi civilizaţiei.

Cu toate dificultăţile actuale, grecii sunt greci, îşivorbesc limba, se mândresc cu trecutul lor, cu Iliada şi Odiseea, fără de care cultura actuală ar fi de neimaginat şi-şi păstrează obiceiurile. Ruşii, italienii, la fel. De francezi să nu mai vorbim. Ei sunt „la grande nation”. Englezii păstrează până astăzi cu sfinţenie, cu respect neţărmurit, ruinele catedralei bombardate din Coventry.

Nici măcar o piatră n-a fost clintită din acel loc sacru. Şi alţii şi alţii… Copiii diverselor minorităţi învaţă şi limba maternă pe lângă cea pe care o asimilează în şcoală, adaptându-se la modul de viaţă în care vor fi determinaţi de împrejurări să trăiască.

Dar conştiinţa că aparţin unei anumite sorginţi, că poartă în sine amprentele unei anumite eredităţi, că au o anumită tradiţie, care le imprimă caracteristici peste care nu se poate trece, le formează, le şlefuieşte personalitatea.

În schimb, o ştim bine, mulţi români ascund că sunt români. Vorbesc pe şoptite şi temător o germană (franţuzească) stricată, pentru ca nu cumva ceilalţi să-i depisteze că „nu sunt nemţi (francezi)”; acasă vorbesc cu copiii lor aceeaşi limbă străină stricată, convingându-i că trebuie să „se adapteze”, că „sunt nemţi (sau francezi sau…)”.

Şi uită că, oricât se străduiesc, nu pot şterge moştenirea ereditară pe care ei şi copiii lor o poartă în sine, care îi face să aparţină unui grup social de care n-ar trebui să se ruşineze.

Care le-a imprimat dintotdeauna anumite trăsături de care n-au cum să se lepede, pentru că nu te poţi lepăda de tine însuţi. Astfel, reuşesc să crească nişte dezorientaţi, nişte dezrădăcinaţi, care români nu mai sunt, dar nici „nemţi” sau „francezi” sau orice altceva nu vor putea fi niciodată. La adolescenţă, mulţi dintre ei cad pradă drogurilor, leagă prietenii primejdioase, se simt scoşi în afara societăţii şi devin nişte rataţi jalnici.

Din păcate numeroase exemple
concrete de asemenea situaţii dureroase…

Biserica românească din străinătate are un rol important de jucat, ca loc unde, pe lângă faptul religios, individul pricepe că aparţine unei colectivităţi, căreia soarta lui nu îi este indiferentă, unde se simte printre ai lui, păstrând obiceiurile, tradiţiile, tot ceea ce ne distinge ca neam de alte comunităţi.

Avem mărturii ale unor slujitori ai ei şi ale celor care o frecventează, care vorbesc despre activitatea ei benefică, providenţială chiar, constituind pentru mulţi un factor de sănătate psihică, sufletească. Dar oare se întâmplă peste tot acest lucru? Pretutindeni îşi înţelege ea menirea cu adevărat?

Este foarte dezamăgitor să constaţi că în biserica pe care o frecventezi, cu sufletul plin de nostalgia copilăriei, a tradiţiei şi a celor pe care i-ai iubit, răsună sonorităţi care nu-ţi spun nimic, într-o atmosferă artificială şi snoabă.

De aici acuitatea întrebării, care se pune acum, ţinând seama de momentul actual, este: „Ce înseamnă să fii român azi?” încercând să găsim un răspuns la întrebarea de mai sus, cred că a fi român ar trebui să însemne în primul rând luciditate, conştiinţa că nimeni nu devine ceea ce nu este.

Că drumul în viaţă, bulversat de împrejurări a căror gravitate o pot înţelege numai cei care trec prin ele, face necesară adaptarea, dar şi păstrarea identităţii naţionale, a tradiţiilor, a certitudinii că fac parte dintr-un grup social bine determinat, cu calităţile şi defectele lui, dar care este al lor şi care li se potriveşte.

Evident, aceasta nu exclude adaptarea la noile condiţii de existenţă, la lumea din care au început să facă parte, dar în ansamblul căreia aduc o contribuţie de originalitate, de noutate.

Ei îşi găsesc mai bine locul stabil determinat, în mozaicul de originalităţi, de noutăţi, de tradiţii şi cutume, care îmbogăţeşte viaţa colectivă, culoarea și varietatea, fără de care se cade în haos, într-un amorf tulbure, deschis tuturor dramelor personale şi colective.

Demnitatea, o noţiune a realităţii?

A fi român astăzi ar trebui să însemne a crede în destinul poporului din care facem parte, care a pus în noi ceea ce avem mai bun, a recunoaşte nu numai calităţile, şi defectele, pe care ar fi timpul să încercăm a le corecta.

A şterge din dicţionarul nostru şi din existenţa noastră noţiuni şi atitudini pe care ni le-au întipărit anii de teroare, amplificate de inconştienţa de astăzi a omenirii.

A învăţa să privim cu consideraţie alte naţiuni, să luăm ceea ce-i bun şi nu ceea ce-i rău de la alţii, să respectăm trecutul şi credinţele noastre şi pe ale altora, pentru că toate reflectă secole de vieţuire şi supravieţuire, în ciuda vitregiilor timpurilor.

A cere şi altora să le respecte pe ale noastre, nu să ne plecăm umili şi complexaţi în faţa celor pe care lipsa noastră de demnitate îi face să ne privească de sus. Şi a înceta să ne ruşinăm a spune că ne iubim ţara, poporul, tradiţiile, care ne-au ajutat să dăinuim peste două milenii. Pentru că a-ţi iubi ţara, poporul nu este nici o zicere desuetă, nici o mentalitate demodată, aşa cum insinuează cei care n-au învăţat nimic din lecţiile trecutului!

Şi, mai ales, trebuie să ne amintim de cuvântul „demnitate”, pe care îl uităm prea des.

Pentru că oricât se străduiesc unii să-l uite, să nege că el a existat vreodată, demnitatea este modalitatea de a ne păstra autentica realitate a existenţei, cea care ne asigură şi respectul altora, pe care slugărnicia face să îl pierdem. Să ne amintim şi o lecţie de geografie. Dacă în Apus, eroi cum a fost a Cidul, au trăit şi au murit pentru a apăra viitorul, aceeaşi recunoştinţă şi respect o datorăm altor mari eroi care au trăit şi au murit în Răsărit, pentru aceleaşi fapte de glorie.

Ei se numesc Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu şi alţii încă. Ei ilustrează cu adevărat noţiunea de demnitate, cea care ar trebui să fie fie una dintre formele esenţiale ale prezentului nostru.

Spiritul nostru nu provine din materie, chiar dacă funcțiunile noastre spirituale au nevoie de cadrul material pentru a fi exprimate. Din păcate, anumite manifestări calcă în picioare certitudinea că spiritul se adapă din alte izvoare, decât din mentalităţi simpliste, menite să ne anihileze ca ființe responsabile.

Cu prilejul sărbătorii de la 1 Decembrie, am auzit la televiziune (câteodată poţi să auzi ceva chiar şi acolo), mici interviuri cu oameni de pe stradă.

M-au impresionat cuvintele unui puşti de vreo zece ani, care se învăluise într-un steag tricolor. „Îl port pentru că sunt român”, a spusel „pentru că e steagul nostru”. Mi-aş dori ca şi acum, în ziua de 24 Ianuarie, să facă acelaşi lucru… Unii o să spună, zâmbind cu superioritate, că este dovada unei lipse de rafinament intelectual, de „europenizare”. Oare aşa să fie? N-am auzit niciodată vreun european vorbind dispreţuitor despre steagul ţării lui. Şi nimeni nu-i priveşte batjocoritor dacă îl venerează! S-ar putea cita multe exemple.

Auzindu-l pe micul bucureştean înfăşurat în tricolor, m-am gândit la copiii din diaspora.

Cum am mai relatat, părinţilor lor li se repetă că pot liniştiţi să-şi uite limba, pentru că, „şi-aşa, a doua generaţie nu va mai vorbi româneşte”. Ce rost are deci să ne păstrăm limba? Ce rost are să ne rugăm pe româneşte? Ce rost are să cântăm colinde? Mă gândeam la „coconii” din Maramureş care pleacă la colindat: „Trei crai de la Răsărit/ la-nchinare au pornit…”, copii care cresc odată cu instinctiva conştiinţă a adevărurilor de credinţă, care păstrează intacte rădăcinile spiritualităţii noastre.

Zilele trecute am auzit o frază pe care ar trebui s-o păstrăm toţi în memorie: „Supunându-Se limitelor omeneşti. Dumnezeu desfiinţează limitele omeneşti”.

De ce vrem să-l păstrăm cu încăpăţânare? De ce ne ruşinăm de ceea ce e bun în noi şi promovăm cu superbă inconştienţă slăbiciuniile, lipsa de fermitate, de caracter? De ce premiem impostura- dezmăţul, îndepărtând cu încăpăţânare ceea ce suntem cu adevărat?

De ce ni se pare că asemenea „importuri” ne dau o diplomă de eleganţă, de rafinament, de inteligenţă?

Sunt atâtea lucruri demne de relevat în comunitatea popoarelor în care fiecare are o voce proprie, care merită a fi ascultată. De ce le dăm la o parte şi alegem numai ce e pestilenţial, cu convingerea că doar acestea ne ajută să ne definim?

Trecem peste tot ceea ce ne caracterizează autenticitatea, aşa cum spune poporul în înţelepciunea sa nefalsificată, aşa ne-a lăsat Dumnezeu”, mister al creaţiei şi realitate de necontestat.

În limba românească, aşa cum o
vorbeau cei din generaţia mea, se spunea despre cineva: „Aşa l-a lăsat
Dumnezeu”. Poate că nu suna atât de „european” ca unele expresii de astăzi,
când am înlocuit plasticitatea unică şi bogăţia de nuanţe cu stereotipii
monotone, sărace în sensuri, sunând ca nişte motoare stricate, pe punctul de
a-şi da duhul.

„Aşa l-a lăsat Dumnezeu” oglindea un adevăr de necontestat, o realitate şi un mister al creaţiei, propriu omenirii şi numai ei. Mi-am amintit de ele auzind de curând cuvintele lui Murray Perahia, într-o emisiune radiofonică dedicată lui Dinu Lipatti.

„Dumnezeu a vrut ca el să cânte la pian”, a spus cel mai mare pianist contemporan.

Şi am înţeles că a dat genialităţii cea mai adevărată definiţie. Pentru că, atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns ca să exprimăm ceea ce poate realiza un om, nu avem încotro şi trebuie să recunoaştem că el e dăruit de o putere dincolo de măruntele noastre modalităţi de exprimare, de înţelegere, de receptare chiar.

Marele muzician american a intuit o formă de apofatism, care ne întăreşte în convingerea că numai luciditatea modestiei poate deschide pentru noi poarta miracolelor, încolo de care întâlnim adevărata realitate a lumii, pentru care Dumnezeu ne pregăteşte cu dragoste.

Şi toată aroganţa cu care considerăm că am spus tot ce se putea spune, am mers până la limitele posibile ale gândirii se topeşte, fulg de zăpadă în palmă.

Nu ne putem înscrie ca o simplă etapă cantitativă a evoluţiei fiinţelor vii, potrivit acelui nefericit adagiu cu care am fost îndoctrinaţi zeci de ani, „acumulări cantitative duc la salturi calitative”, inscripţia de pe frontonul bibliei materialiste, care ni se serveşte în continuare, evident într-o formă mai subtilă, mai măgulitoare pentru ceea ce credem că este capacitatea noastră de a înţelege realitatea.

În cartea sa Ziel oder Zufall?, cardinalul Christoph Schonborn relatează următoarea anecdotă: Un „frate” din ordinul Dominicanilor povestea zilnic tuturor celor din obştea sa că intenţionează să scrie o lucrare filozofică, în care să aducă dovezi că omul nu se deosebeşte de animale. Într-o bună zi un alt frate, exasperat de repetiţia constantă, l-a întrebat: „Părinte, cartea pe care vrei s-o scrii este autobiografică?” Cu aceasta discuţia s-a încheiat definitiv.

Gândirea nu este produsul creierului, chiar dacă omul nu poate gândi fără creier.

Concertele lui Mozart nu pot fi compuse de pian, chiar dacă fără pian nu pot să sune. Ne-am promis să devenim din nou oameni care nu-şi vând sufletul. Să ne obişnuim cu ideea că viaţa înseamnă demnitate, corectitudine, strădanie de a ne perfecţiona. Dar ne mulţumim cu valurile pieritoare şi nu cu fermitatea uscatului.

Uităm că ele nu sunt perenitatea noastră, că sunt schimbătoare, influenţate de nenumărate circumstanţe şi trecem peste tot ceea ce ne caracterizează autenticitatea, aşa cum spune poporul în înţelepciunea sa nefalsificată, „aşa ne-a lăsat Dumnezeu”, mister al creaţiei şi realitate de necontestat. Şi atunci ne putem întreba: Mai auzim cântarea îngerilor? Mai există ei oare?

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here