Setea omului de cunoaștere rațională a fost și este pentru totdeauna, pe cât de nețărmuită, pe atât de nemulțumită.
Poezia împlinește nevoile omului pe partea celei mai mari suferințe din câte se pot întâlni: aceea a prezenței necunoscutului , dublată de setea de absolut. Poezia este alături de arte, metafizică și religie, tot ceea ce are omul mai înalt în manifestările sale de ființă spirituală; ea ne dezvăluie și ne încântă prin ceea ce este mai misterios și durabil, mai măreț și mai demn în lumea noastră, care aparține paradisului pierdut.
Păcatul grav al vremurilor de criză este că omul a stins civilizația poeziei în favoarea civilizației tehnice, a stins progresul spiritual în favoarea celui material. Distrugând frumuasețea și poezia unei lumi calme și sublime, omul s-a distrus pe sine.
Universul poeziei îi este necesar pentru că prin el omul trăiește o lume transfigurată, aceea a marilor lui aspirații către împlinire. Poezia este ceva definitoriu ființei omului, semn că suntem frânți din sfere mult mai înalte decât acelea pe care le vedem cu simțurile.
Poezia este graiul lui Dumnezeu pus în inima noastră și se întâlnește, în final cu rugăciunea. Lamartine a numit-o limba completă, limba prin excelență, arta în care omul e cuprins în întreaga sa umanitate.
Poezia înseamnă frumusețe și adevăr, îndemn la puritate și împlinire. Ea va trăi cât va trăi omul.
Poezia este muzica verbală proprie, evidentă la marii ei slujitori. Dar arta poetică nu se oprește numai aici; această artă cere și o mare putere de a prelucra și de a idealiza toate însușirile estetice ale lumii. Valoarea poetică a cuvintelor nu stă numai în valoarea materială a sunetelor (accente, concentrări sau diluări de sunete), nu stă numai în accentele și melodia limbii folosite, ci și în mecanismul ei interior, în sensul cuvintelor, deci în conținutul lor.
Poetul valorifică într-un fel nou însușirile muzicale ale limbii – melodic la Verlaine sau simfonic la Baudelaire și Eminescu – caută geniul ei firesc din acest punct de vedere, dar anume pe acelea care se potrivește cât mai bine gândului și corespunde întregului conținut sufletesc care se cere exprimat. Arta poetică presupune o perfectă acordare a gândului și cuvântului care dă unitate și frumusețe operei create.
Ernest Bernea, Trilogie filosofică
Jurnal Spiritual
