Zgârcitul şi osânditul la ocnă

0
70

MiserZgârcenia nu lasă pe iubitorii ei să se bucure de o stare mai bună decât cei osândiţi la ocnă. Ca să ne dăm seama cât de nefericiţi sunt, ascultaţi, vă rog, cum e cu unii şi cum e şi cu ceilalţi.

Se ştie că pământul din care se scoate sarea, are în adâncimile lui întunecoase, multe ascunzişuri. Ocnaşul primeşte, când intră în ea o lampă şi un târnăcop, şi mai duce cu el o mică sticluţă din care, picătură cu picătură, varsă untdelemn în lampa sa, căci, după cum am spus acolo, chiar în miezul zilei stăpâneşte un întuneric fără egal. Când vine vremea să-şi ia necăjita-i hrană, el, osânditul, nu ştie cât e ceasul. Dar temnicerul, deasupra capului lui, zguduie prăpastia cu glasul său. E semn că ziua s-a sfârşit. Nu vă cutremuraţi la o asemenea privelişte?

Să   vedem   însă,   dacă  zgârciţii   nu   îndură suferinţe încă şi mai crude ca acestea. Au un temnicer încă mai aspru – zgârcenia – cu atât mai neînduplecat, cu cât trupul lor le ţine sufletele în obezi. Şi întunericul în care zac e încă şi mai groaznic decât acel din ocnă; în tot locul unde merg, îl duc cu sine. Ochiul sufletului lor este stins.

Aşa că Hristos îi socoteşte întru totul nefericiţi când zice: “Dacă lumina care-i în voi este întuneric, atunci adâncurile întunericului ce sunt?”. Ocnaşii au măcar o lampă care-i luminează, zgârciţii nici chiar pe aceasta n-o au, aşa că la tot pasul cad în prăpăstii. Ocnaşii când vine noaptea ies la lumină şi se adăpostesc în lăcaşul deschis nefericiţilor zilei, adică somnul, cât despre zgârciţi, ei nu au acest privilegiu din pricina lăcomiei. Până şi noaptea îi frământă grijile şi, fără ca nimeni să-i tulbure, chiar în miezul celei mai mari linişti, ei se macină în sine.

Lăcomia nu poate fi ostoită

Cu cât cel lacom câştigă, cu atât e mai sărac, căci cu atât e mai sărac cineva cu cât doreşte mai mult.

Când avea o sută de talanţi, nu simţea sărăcia, nedorind decât o mie; dar când a ajuns şi are o mie, nu numai de o mie, cum era mai înainte, zice că are nevoie, ci de zece mii. Dacă spuneţi că-i plăcut, să doreşti fără a căpăta ceea ce doreşti, nu ştiţi, în chip ciudat, ce-i aceea plăcere. Aceea nu-i câtuşi de puţin o plăcere, ci un chin.

Ca să ne dăm seama, să facem o asemuire. Când ni-i sete, n-avem noi plăcere să bem, pentru ca în chipul acesta să stingem setea? Şi plăcerea pe care o avem de a bea, nu vine de acolo că scăpăm de o tortură adevărată, care-i dorinţa de a bea? Pentru toată lumea, aşa este… Cineva a zis, cu dreptate, că oamenii lacomi sunt nişte hidropici. Hidropicii, al căror trup e plin cu apă, cu atât mai dornici de apă sunt. Asemenea e şi cu lacomii, încărcaţi de bogăţii, încă altele şi mai mari doresc. Temeiul e pentru cei dintâi că apa nu-i în părţile trupului în care ar trebui să fie, iar pentru ceilalţi, fiindcă dorinţa nu se aşează, în mintea lor, asupra unui lucru cuvenit.

Sursa: ioanguradeaur.wordpress.com

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ