Zeul

0
17


(1944)

Zilele mele s-au scurs, liniştite ca cerul de vară.
N-am cunoscut niciodată, Lamprissa, plăcerea amară.
Ochii mei n-au cunoscut niciodată arsură de lacrimi,
Trupul meu fraged şi tânăr departe stătuse de patimi.

Nu ştiu ce zeu a voit să-mi sfâşie viaţa senină.
Sunt ameţită, Lamprissa, ca omul ce-i beat de lumină.
Simt cum o dulce sfârşeală-mi pătrunde tot trupul subţire.
Pieptu-mi se zbate şi ochi-mi sunt umezi de o cladă simţire.

Toate le ştii tu, Lamprissa. În zori ne sculam amândouă.
Şi ne scăldam pe-ntuneric, ca florile noaptea în rouă;
Ne pieptănam la lumină, ţi-aduci tu aminte, surioară?
Pentru a strânge-n cosiţă a razelor mândră comoară.

Pânza de in era fină şi albă ca raza de lună.
Caprele-apoi le păzeam împreună, stând sus pe-o stâncă.
Noaptea ades ne-a găsit pierdute în zarea adâncă.
Stele ardeau în văzduh, aprinzându-ne-n suflet lumine,

Cântecul nopţi-şi ţesea armonia din blânde suspine.
Astfel, în noapte, stăteam amândouă cu ochii la stele.
Nopţile verii sunt scurte, Lamprissa, ca clipele rele.
Viaţa-mi curată şi plină era ca o rujă-nflorită.

Vântul fierbinte de patimi suflă peste ea o clipită.
Nu ştiu ce zeu mă atinse, în nopte, cu suflul fierbinte.
Ştiu că din clipa aceea tot haosul îmi urlă în minte.
Vântul îmi scutură ruja – bogată şi dulce risipă.

Anii senini mi s-au dus, mi s-au dus, ca un vis de o clipă.
Nu ştiu ce zeu mă făcu să cuprind adâncimile firii,
Cine făcu să-mi pătrundă în inimă patima lirii,
Cine e cel ce mă-mbată cu caldă mireasmă de floare,

Cine îmi arde obrajii cu blândă mătase de soare?
El mi-a robit trupul tot, în sufletul meu locuieşte,
Mâna mi-o poartă pe liră şi-n cântece line-mi vorbeşte.
Patima sfântă în mine cu flacără tainic aprinde

El, numai el, şi viaţa şi visul întreg mi-l cuprinde.
Cine e zeul puternic ce-n suflet îmi zace şi cântă?
Cerul întreg şi pământul cu drag către el se avântă.
El e puternic şi mare – e mult adorat în Larissa.

Mâna mi-o poartă pe liră, Măreţul Apollo, Lamprissa.

“Poezii”, Zorica Laţcu Teodosia – Maica Teodosia