Zădărnicie

0
19
Rod din timp, mă roade timpul,
Cerc un gând să surp Olimpul,
Cu nesaţ un gând mă-ncearcă
Şi lăuntric coace parcă.
 
Junghi o taină, surp un înger,
Clocotesc, mă zbat, mă sânger,
Sufletul mi se îndoaie
Ca o creangă grea de ploaie
Şi avan l-îngreunează
Pete albe de amiază,
Pete negre, pete sure,
Joc de umbre-ntr-o pădure.
 
Dau târcoale ca o fiară
Zidului ce mă-nconjoară,
Îndârjit muşc din ţărână,
Mă târăsc pe brânci, pe-o rână,
Şi-mi întorc neputincios
Sufletul cu faţa-n jos.
 
Ca păianjenul pe fire
Mă cobor în amintire
Şi tot deapăn fără rost
Câte nu-s şi câte-au fost,
Şi mă-ncurc prin anii suri
Ca-ntr-un pod cu vechituri.
Apoi iarăşi urc în zbor
Din trecut spre viitor,
Mă târăsc ca o omidă,
Cerc să-nalţ o piramidă
Mai înaltă ca Olimpul,
Să supun, să birui timpul.
 
Iau un gând, şi încă-un gând,
Gânduri rare ori de rând,
Le fac stivă, le clădesc
Şi apoi le tencuiesc
Şi cu suflet, şi cu sânge,
Şi cu lacrămi, de pot plânge.
 
Pun în geam un strop de soare,
Zugrăvesc un sfânt, o floare,
Prin altare, prin unghere
Ascund taine, ascund mistere,
Şi îngrop la temelie
Un crâmpei de veşnicie,
Chronos, când o va-ncerca,
Să-şi ştirbească dinţii-n ea.
 
Dar el roade-ncet şi spornic
Şi necruţătoru-i ornic
Surpând peste mine zarea
Îmi măsoară destrămarea
Şi mă-mpinge înainte
Fără-ndemn, fără cuvinte,
Fără zgomot, fără glas,
Zi de zi şi ceas de ceas.
 
Eu l-ascult tăcut, buimac,
Fremătând ca un copac
Rămas singur în furtună,
Gem prelung cum geme-o strună
Şi, târându-mi paşii grei,
Paşi ce parcă nu-s ai mei,
Mă scurg pururi înaintey
Printre morţi, printre morminte,
Şi las altor umbre locul,
C-aşa-i viaţa, c-aşa-i jocul.
 
Ceasul rupe, clipa muşcă
Usturând ca o biciuşcă,
Gândul cade, carnea ţipă,
Mă destram clipă cu clipă
Şi pe undeva ascuns
Cineva ce-i nepătruns
Îmi orânduie cărarea
Şi-mi măsoară destrămarea
 
“Peisaj lăuntric”, Demostene Andronescu. Editura Fundaţiei Sfinţii închisorilor, 2014