Voinţa liberă şi-a pierdut definitiv independenţa

0
65

cheiaEste firesc ca cel ce-L părăseşte pe Dumnezeu să fie şi el, la rândul lui, părăsit de El. Este drept ca cel ce dă la o parte harul chemării lui Dumnezeu să fie şi el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa de la cei ce-L părăsesc şi sunt indiferenţi faţă de El. Sfântul Grigorie al Nyssei remarcă faptul că, „în acest fel, dreapta judecată a lui Dumnezeu e în funcţie de dispoziţiile noastre; acele trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le răsplăteşte dreptatea, făcând judecată în funcţie de ele”.
Graba noastră de a ne întoarce şi de a ne pocăi cât mai repede este dictată şi de primejdia neputinţei de a ne mai întoarce la Dumnezeu; un obicei rău e în stare să ne facă incapabili de pocăinţă, fapt ce ar trebui să ne înfricoşeze teribil. Obiceiul ce rezultă dintr-o repetare continuă a păcatului devine în sufletul omului o stare „firească”, prinzând atâta putere încât nimeni nu mai este în stare să-i reziste: puterea lui a copleşit până şi legea naturală. Prin urmare, atunci când în noi împărăţeşte un viciu, noi ne predăm lui devenindu-i robi. Voinţa liberă şi-a pierdut definitiv independenţa.
Omul şi-a abandonat voinţa liberă, de aceea puterea voinţei lui se dovedeşte slabă şi neputincioasă să lupte împotriva viciului, fiecare încercare de redobândire a libertăţii pierdute dovedindu-se zadarnică. Lupta face ca această slăbiciune să se vădească şi mai mult. Persoana care a fost cucerită de patimă acţionează, se comportă şi îndeplineşte totul ca o slugă, ca un subordonat. Voinţa personală a încetat; ea va îndeplini ordine precum i se ordonă. Vocea omului lăuntric se va scufunda în rărunchi. Obişnuinţa cu patimile devine foarte chinuitoare, deoarece, chiar dacă puterea patimilor s-a risipit, patima poate fi stârnită din nou. Iată cum arată o patimă, iată-i puterea, iată cât de tiran poate fi. Odată ce apucă să ne domine, e capabil să ne controleze dorinţele, să ne rânduiască acţiunile, iar frâiele prin care ne controlează dispoziţiile nu îi cad niciodată din mâini. Atunci totul va fi pierdut; orice nădejde de mântuire va dispărea; nu va mai rămâne nici o rază de lumină. A trăit cineva în păcat? Va muri tot în păcat. De aceea, este necesar să ne grăbim spre pocăinţă înainte ca păcatul să ni se facă patimă; deoarece, dacă se rămâne în această stare, nu mai poate fi nădejde de mântuire.

Obişnuinţa de a păcătui aduce moartea

Trebuie să ne împotrivim cu tărie păcatului; dacă acesta răzbate şi apucă de ne fură consimţământul, chiar şi numai o dată, el va deveni adevăratul nostru stăpân. Un exemplu potrivit, care ne va arăta caracterul înşelător şi tiranic al păcatului, este metoda prin care Semiramida a pus mâna pe regat şi a devenit regină. Uzând de diverse gesturi de afecţiune, Semiramida a reuşit să-l convingă pe soţul ei, Nino, regele Asiriei, să renunţe pentru numai o zi la conducerea regatului şi să-i înmâneze ei sceptrul regatului. Dar care a fost prima mişcare a reginei? A poruncit ca soţul ei, Nino, să fie executat, ca astfel să-şi asigure o putere pe viaţă.
Exemplul de mai sus e cum nu se poate mai potrivit, aplicabil în toate situaţiile. Păcatul, ca şi Semiramida, se luptă prin diferite mijloace pentru a obţine consimţământul unei persoane. De îndată ce-şi împlineşte această dorinţă, cucereşte omul, împresoară şi ucide raţiunea, îşi construieşte tronul pe inima omului şi rămâne la controlul acesteia pentru tot restul vieţii acestuia. Iată cum lucrează păcatul…, iată-i caracteristicile. De aceea, să nu capitulăm în faţa meşteşugirilor lui, să nu-i predăm controlul asupra inimii noastre. Să nu facem ceea ce omul lăuntric nu doreşte. Să nu ne supunem voinţa liberă voinţei păcatului. Să nu consimţim la nimic din ceea ce este contrar legii morale. Nimic să nu ne înmoaie inimile. Fie ca inima noastră să se dovedească mai tare ca oţelul chiar şi în faţa celor mai mângâietoare cuvinte. Fie ca lacrimile, suspinele, făgăduinţele şi ameninţările să nu ne impresioneze cu nimic. Să stăm tari şi neclintiţi în convingerile noastre, ca nu cumva, după puţină vreme, să ne umplem obrajii posomorâţi cu lacrimi de regret, zadarnice şi neroditoare.
Renunţarea ne va pune în faţa unui îndoit rău: primul – ruşinea; al doilea – nădejdea. Şi invers, împotrivirea curajoasă la rău ne va umple de tărie, slavă şi strălucire. Sfânta Scriptură ne oferă cele mai grăitoare exemple. Dintre bărbaţi, îl avem pe preafrumosul Iosif, care a ales să sufere orice fel de necazuri – chiar şi moartea – pentru a-şi păstra principiile morale, pentru a-şi păstra libertatea morală şi pentru a respecta Legea lui Dumnezeu. Dintre femei, o avem pe virtuoasa Suzana, care a ales mai degrabă moartea decât păcatul. Dacă Nino nu ar fi cedat mângâierilor Semiramidei, ea i-ar fi rămas supusă pentru toată viaţa. Deci, statornicie şi curaj; numai prin acestea ne vom păstra autoritatea minţii şi libertatea morală.
Exemplul lui Nino ne învaţă că trebuie să ne temem nu numai de puterea obişnuinţei de a păcătui, ci şi că a păcătui chiar şi numai o dată este primejdios şi înspăimântător. Pentru aceasta, este de trebuinţă să fugim cu toată puterea de păcat. Totuşi, dacă am păcătuit, să ne pocăim cât de repede putem ca să nu devenim robi ai păcatului. Sfântul Vasile cel Mare zice: „dacă este atât de înspăimântător să păcătuieşti, cu cât mai înspăimântător este să stărui în păcate?” Dumnezeiescul Gură de Aur zice şi el: „Nu este înspăimântător să păcătuieşti, ci, după căderea în păcat, să zaci la pământ şi să nu te ridici; să-ţi ascunzi slăbiciunea stărilor tale cu gânduri de disperare, rămânând totodată nesimţitor şi ignorant cu bună ştiinţă faţă de propriile-ţi îndatoriri”. Şi iarăşi: „a păcătui, este, poate, omenesc; dar a stărui în păcat nu mai este omenesc, ci cu desăvârşire diavolesc”.

Despre pocăinţă şi spovedanie, Sfântul Nectarie din Eghina

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ