Voinţa este pornirea cea bună

0
43

vointa– Părinte, adeseori văd slăbiciunile altora şi îi judec.

– Boala ta ţi-o ştii?

– Nu.

– De aceea ştii boala celorlalţi. Dacă ţi-ai fi ştiut boala ta, nu ai fi ştiut boala altora. Nu spun să nu participi la durerea lor, ci să nu te preocupi de gresealele lor. Dacă omul nu se ocupă de sine, ispititorul îi va da de lucru să se preocupe de alţii. Dar dacă face treabă în el însuşi, atunci se cunoaşte şi pe sine şi-l cunoaşte şi pe celălalt. Altfel, prin concluziile greşite pe care le scoate din sine judecă greşit şi pe alţii.

– Părinte, ce îl ajută mai mult pe cineva ca să se îndrepte?

– La început, voinţa. Voinţa este într-un fel pornirea cea bună. Apoi, unul ca acesta trebuie să înţeleagă că este bolnav şi să înceapă tratamentul corespunzător. Pentru că dacă este bolnav şi îşi ascunde boala, cândva va cădea grămadă deodată, fără să-şi dea seama, şi nu se va putea ajuta medical. De pildă, cineva ştie că are un început de tuberculoză pulmonară din pricina căreia nu are poftă de mâncare. Îl întreabă: “De ce nu mănânci?”. “Ei, nu-mi place mâncarea aceasta!”, răspunde el. Apoi are dese slăbiciuni şi nu poate merge bine. “De ce mergi aşa?”, îl întreabă. “A, îmi place să merg încet-încet, zice. Ce, să alerg ca un nebun?”. Nu spune că are slăbiciuni şi de aceea nu poate merge. Apoi începe tusea. “De ce tuşeşti?” “Ei, din pricina alergiei!” Nu spune că plămânii îi sunt stricaţi. Apoi mai scoate câte un scuipat cu sânge. “Ce este aceasta?”, îl întreabă. “Ei, mi s-a iritat laringele”.

– Şi toate acestea, Părinte, deoarece nu vrea să-şi descopere tuberculoza?

– Da, deoarece o acoperă. O acoperă, o acoperă şi după aceea moare de tuberculoză galopantă. Se sparge plămânul, se umplu lighene de sânge, cade jos şi în cele din urmă se descoperă boala lui, dar foarte greu mai poate fi ajutat. În timp ce, dacă ar înţelege că simptomele care apar sunt de la tuberculoză şi ar primi tratamentul corespunzător, s-ar face mai sănătos decât cel sănătos. Vreau să spun că şi în viaţa duhovnicească, acela care îşi justifică patimile sale primeşte în cele din urmă o înrâurire diavolească şi nu se poate ascunde. Ştii ce înseamnă să primească omul înrâurire diavolească? Se sălbăticeşte, se face fiară, se împotriveşte, vorbeşte urât, cu obrăznicie şi nu primeşte ajutor de la nimeni.

De aceea toată temelia cea bună este ca mai întâi de toate omul să-şi cunoască boala pe care o are şi să se bucure că a cunoscut-o. De aici înainte trebuie să primească tratamentul, medicamentele potrivite şi să simtă recunoştinţă faţă de medic – de duhovnic sau de stareţul său – iar nu să se împotrivească. Iată, acela îşi întinde mâna ca să-i facă transfuzie; îl înţeapă, îl doare, dar primeşte, deoarece aceasta îl va ajuta. Sau o operaţie, câtă chinuire nu are! Dar omul primeşte s-o facă pentru a se însănătoşi.

– Părinte, atunci când ştiu că, de pildă, o observaţie aspră mă va ajuta, de ce oare nu o primesc cu plăcere?

– Ascultă, se poate să nu o primeşti cu plăcere, dar cel puţin îţi dai seama că ceea ce ai făcut nu este bine?

– Da, îmi dau seama.

– Ei, dacă îţi dai seama, este ceva şi aceasta. Vezi, bolnavul ia un medicament care este amar, dar îl primeşte mai cu plăcere decât o bomboană pentru că îşi dă seama că îl va ajuta. Dacă nu primeşte medicamentul amar, nu se vindecă. Trebuie ca omul să-şi cunoască neputința sa, să primească medicamentele, ca după aceea să-l întărească Hristos“.

”Nevoință duhovnicească”, Cuviosul Paisie Aghioritul

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Banner 2 la suta

LĂSAȚI UN MESAJ