Vintilă Mihăilescu: Satul românesc. Imaginar, cunoaştere şi politică

0
131

pictura-ludovic-bassarab-e28093-intoarcerea-carelor-cu-fan

Cine vorbeşte despre satul-idee nu are nici o idee despre sat! – ar fi spus, odată, Henri Stahl. Este destul de clar unde bătea Stahl cu această formulare – şi, desigur, avea dreptate din punctul său de vedere: Blaga era departe de a avea cunoştinţele empirice pe care le avea Stahl despre satele şi ţăranii din România. Dar formularea lui Stahl este incorectă textual: Blaga chiar avea o idee foarte elaborată despre Sat!

Ar fi interesant de urmărit, printr-un soi de istorie conceptuală, soarta acestui termen şi a celui complementar de ţăran: ar rezulta o istorie subiectivă captivantă a României moderne. Căci cuplul sat-ţăran a ocupat o poziţie centrală în imaginarul social şi în practicile politice de-a lungul întregului proces de construcţie şi modernizare naţională.

Cu o populaţie de peste 80% ţărănească şi una urbană masiv alogenă, România nu prea avea cum să se constituie ca naţiune-stat altfel decât mizând pe „ţăran”. Modelul politic dominant a fost astfel cel german, de sorginte herderiană, ancorat în acel Volksgeist al unei „comunităţi de limbă”, promovat de Herder şi tradus la noi prin sufletul poporului, organic legat la rândul său de trupul ţării. Chiar şi puternica influenţă franceză a fost filtrată mai ales pe linia romantică a lui Michelet şi Edgard Quinet.

Dar aceasta nu înseamnă că aşa au stat lucrurile de la început sau că a existat o singură opţiune, lipsită de alternative şi dezbateri publice. Dimpotrivă, „chestiunea ţărănească” a fost – şi, într-o anumită privinţă, a rămas – mărul discordiei atât în imaginarul social, cât şi în politica României.

Cadrul general l-a constituit conflictul constitutiv dintre marea proprietate şi ţărănime, cu multiplele sale confruntări, negocieri, compromisuri şi reveniri, reinterpretate apoi în funcţie de poziţia socială şi ideologia dominantă a vremii. Astfel, de pildă, neoiobăgia (le deuxième servage despre care vorbesc francezii – pe urmele lui Engels – şi care este plasat în spaţiul cuprinzător de la „est de Elba”) nu a cunoscut doar interpretarea „de stânga” a lui Dobrogeanu-Gherea, ci şi acerbe lupte politice şi de idei. De asemenea, după ce a fost rechiziţionată de către comunism ca parte a propriei istorii, răscoala din 1907, de pildă, ultima mare răscoală ţărănească din Europa, a ajuns să fie scoasă din istorie de către postcomunism: cine mai vorbeşte astăzi despre 1907?

Dincolo de acest nivel al istoriei „mari”, ţăranul şi satul său au constituit obiectul unor viziuni distincte sau chiar polare. Cea mai importantă astfel de polaritate este probabil aceea dintre raţionalismul iluminist şi romantism. Ceea ce pentru primii constituiau „superstiţii” ce trebuiau „surpate”, după cum se exprima Gheorghe Şincai la 1800, pentru ceilalţi reprezentau tradiţii ce trebuia păstrate. „Igieniştii”, despre care Constantin Bărbulescu a scris recent o relevantă carte, vedeau în sate şi în casele ţăranilor doar sărăcie, subnutriţie şi focare de boli, toate trebuind să fie eradicate pentru a construi o societate modernă. Pentru folcloriştii de inspiraţie romantică, aceleaşi sate erau însă spaţii ale unei înţelepciuni seculare şi ale unor valori şi practici ce trebuiau „salvate” în regim de urgenţă pentru a construi o identitate naţională puternică. În final, biruit-a romantismul, iar Ţăranul a devenit icoana românităţii şi a naţiei, reperul lor identitar.

Dar care ţăran?

Căci nici aici lucrurile nu au fost indiscutabile. Constantin Noica, de pildă, opunea lumea lui Cain celei a lui Abel, exprimând o preferinţă netă pentru păstor în detrimentul agricultorului. Chiar şi Stahl vorbea, uneori, despre ţăranii de câmpie ca fiind „de adunătură”, preferând, mai puţin explicit, „adevăraţii” ţărani, cei dinspre munte. Şi, bineînţeles, între aceste mari linii de forţă au existat nenumărate variaţiuni în funcţie de interpreţi şi vremuri.

A venit apoi comunismul. Moştenind neîncrederea bolşevică în ţărani, acesta a început prin a desţărăniza satele, lăsându-le fără mijloacele lor de producţie, şi a continuat prin a încerca să-i contopească pe ţărani în masa omogenă a „oamenilor muncii”. Vreo trei milioane de oameni au fost împinşi/atraşi spre oraşe şi industrie. Transformarea ţăranilor în proletariat nu a reuşit însă decât într-o anumită măsură, aceştia organizându-se adesea în ceea ce îmi place să numesc „gospodării difuze”: în timp ce o parte a gospodăriei rămânea stabilă în sat, o altă parte lucra sau se muta la oraş, dar păstrând relaţiile între ele şi redistribuindu-şi munca, resursele şi consumul – ca să nu mai punem la socoteală şi suportul emoţional. Prin ceea ce Gerhard Creed numeşte „domesticirea industriei”, o parte a resurselor urbane şi industriale promovate de comunism împotriva ţărănimii se întorcea astfel la sat şi era folosită în interesul gospodăriei. A rezultat ceea ce sociologia numeşte „muncitorul-ţăran” – sau, cum prefer personal, muncitorul-gospodar. Societatea ţărănească, în sensul propriu al termenului, îşi începuse procesul de destrămare.

După care au venit postcomunismul şi tranziţia la economia de piaţă. Doar că, într-un fel, au fost două tranziţii, distincte şi opuse: una explicită, eminamente urbană, spre capitalism şi mizând pe investiţiile de capital străin, şi una implicită, spre un soi de „feudalism by default”, lăsând oamenii satelor să se descurce cum pot. Cam aceleaşi trei milioane care au fost mutate de comunism la oraşe, au fost mutate de postcomunism înapoi la sate, unde fuseseră „împroprietăriţi” cu partea ce le revenea din pământurile bunicului.

După 1996, fluxul de migraţie sat-oraş a fost astfel inversat pentru prima dată în istoria modernă a României, iar populaţia ocupată în agricultură a crescut de la 28,5% în 1989 la 43,5% în 2001 (pentru a scădea doar mai târziu, datorită mai ales migraţiei externe). Pe de altă parte, în scurt timp şi datorită sistemului egalitar de moştenire a pământului, situaţia funciară a revenit la aceea din secolul trecut: în 1905, 77% dintre exploataţiile agricole erau de sub 5 hectare şi însumau 26% din terenul agricol al ţării, în timp ce 0,6% dintre exploataţii aveau peste 100 de hectare şi însumau 49% din terenul agricol; o sută de ani mai târziu, 82% dintre exploataţii au sub 5 hectare şi însumează 28% din terenul agricol, în timp ce tot 0,6% dintre exploataţii au peste o sută de hectare, însumând însă 52% din terenul agricol al ţării. În aceste condiţii, economia domestică de subzistenţă şi-a refăcut apariţia iar „chestiunea ţărănească” rămâne încă nerezolvată.

Satul european

În sfîrşit, a venit şi mult aşteptata integrare europeană, ceea ce pentru majoritatea acestor oameni a însemnat mai presus de toate posibilitatea liberei circulaţii. Migraţia pentru muncă a luat avânt şi în sate au început să intre remitenţele: între 2005 şi 2015, în ţară au intrat astfel aproximativ 50 de miliarde de euro. O foarte mare parte a acestor sume s-a dus în „casele făloase”. Iraţionale pentru economişti, inestetice pentru elitele culturale, aceste construcţii sunt de fapt o proclamaţie de emancipare: după secole de obiect al modernizării altora, satul se vrea acum subiect al propriei sale modernizări, aşa cum a visat-o, aşa cum o vede în lume şi aşa cum poate, în sfârşit, să şi-o permită. Iar pentru aceasta începe prin a întoarce spatele atât trecutului, cât şi localului. Noi nu mai vrem să fim eternii ţărani ai istoriei! – declara Noica în anii 1940. Acum o declară – şi o pun în practică! – ţăranii înşişi, despărţindu-se vehement de secularul lor statut. Se poate spune astfel că ţăranul a murit!

Această constatare empirică ofensează însă în continuare majoritatea lumii, pentru care țăranul a rămas un reper identitar fundamental. Ceea ce nu înţeleg însă aceste persoane este faptul că, dacă „societatea ţărănească” (în sensul propriu al termenului!) nu mai există, aceasta nu înseamnă că a dispărut – sau trebuie să dispară – şi moştenirea ei: suntem o societate post-ţărănească. Ceea ce este important este însă ce facem cu această moştenire: o muzeificăm cu ochii la trecut şi facem din ea un soi de cult al strămoşilor sau o folosim cu ochii spre viitorul tuturor? Este nevoie, desigur, şi de patrimonializare, şi de dezvoltare. Incompatibilitatea lor apare doar atunci când cerem „ţăranului” să rămână autentic pentru vacanţele noastre, dar îl admonestăm că nu munceşte suficient pentru PIB-ul nostru din restul anului.

Între cele două, a apărut varianta neoruralismului: oameni care se întorc sau se mută „la ţară” şi se apucă de agricultură, una neindustrială şi care preia o serie de tehnici şi cunoştinţe „tradiţionale”. Este cazul, de pildă, al deja faimosului Willy Schuster, care se declară cu mândrie „ţăran”. Este frumos, dar aceasta este doar porecla pe care şi-a ales-o; numele adevărat este însă „antreprenor agricol”. Ţăran nu te faci, ţăran te naşti, pentru simplul fapt că te-ai născut şi trăieşti într-o societatea ţărănească, nu pentru că te-ai mutat la ţară!

În concluzie, dacă ţăranul a murit, satul îşi vede în continuare de viaţa sa.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: „Apologia pârleazului”, Editura Polirom, 2015.

Din revista SINTEZA, 30, iulie 2016

LĂSAȚI UN MESAJ