Viața lui Valeriu Gafencu (III) – Mărturii supreme de martir creştin

0
170

Gafencu3Anii 1946-1948 au însemnat şi pentru unii deţinuţi mai vechi posibilitatea de a trăi şi a munci în coloniile înfiinţate în preajma unor penitenciare. Acolo ei se organizau şi se gospodăreau singuri. Pentru Valeriu Gafencu, repartizat la Galda de Jos, judeţul Alba, a fost un prilej de cultivare al unui aspect al personalităţii sale. În afară de lucrul în pădure, la grădina de legume şi în construcţii, el se ruga îndelung într-o biserică veche şi părăsită. Alteori fredona Serenada de Schubert sau cântări religioase îndătinate, precum La râul Vavilonului, sau Cu noi este Dumnezeu. „Improviza chiar el melodii proprii, – spun foştii fraţi de suferinţă – dar toate erau într-o tonalitate minoră. Cântece lumeşti nu l-am auzit cântând, parcă nu făcea parte din lumea aceasta”. Alteori se scula de dimineaţă şi culegea flori pe care le ducea la biserica satului. „Încolo, citim într-o scrisoare, eu îmi petrec timpul meditând, citind cărţi sfinte, rugându-mă şi lucrând câte ceva, sau în celulă. Mă plimb şi iubesc mult. Iubesc tot ce e creaţie a lui Dumnezeu”. A existat acolo şi un cor bisericesc , Valeriu cântând la partida tenor II.

Într-o excursie au vizitat mănăstirile Râmeţ şi Sâmbăta de Sus din Ardeal, unde au ascultat cu multă evlavie cuvintele de învăţătură ale renumitului duhovnic Arsenie Boca. Este demn de amintit că, încă de la organizarea coloniilor de muncă, se adoptase un stil comunitar de viaţă, ca în timpurile creştine primare. Toate se consumau în obşte. Şi cronicarul mai consemnează: „Când vremea nu ne permitea să lucrăm, viaţa coloniei se transforma în viaţă de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti”. Abia acum, cunoscând acest climat filocalic, năzuind la puritate şi desăvârşire duhovnicească, putem înţelege hotărârea de primire a jertfei martirice, dacă li s-ar cere lepădarea de credinţă. „Între anii 1944-1945, Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete (…), au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici (…): neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului”.

La 4 mai 1948, amintita colonie de muncă a fost desfiinţată, iar deţinuţii de acolo s-au întors la Aiud. Aici au fost concentraţi capii intelectualităţii ţării. Pentru Valeriu Gafencu, locul l-a constituit confruntarea cu ateismul oficial. În ciuda atâtor activişti şi instituţii de stat care propovăduiau noua orientare ideologică, studentul nostru a întreprins un act de mare curaj, el a precizat ofiţerului care a năvălit în celulă că solicită asistenţă religioasă. Trăirea creştină profundă a determinat pe tânărul creştin să nu evite niciun pericol în a-şi reclama drepturile stipulate atunci pe hârtie doar de formă.

După repartizări ulterioare, o parte din studenţi a ajuns la Piteşti. Vechii deţinuţi, condamnaţi de pe timpul lui Antonescu, impuseseră aici o atmosferă de ordine, de pace şi de disciplină. „Tonul acesta l-a imprimat cel care a impresionat prin tăria, atitudinea şi exemplul pe care l-a dat ca nimeni altul: Valeriu Gafencu”.

De pe urma unor groaznice maltratări, la care s-au adăugat frigul, foamea şi alte lipsuri, Valeriu Gafencu s-a ales cu tuberculoză la plămâni şi cu reumatism generalizat. Transferat la Târgu Ocna, deşi nu se putea ţine pe picioare, acest om sfânt hrănea cu lingura pe bolnavii ţintuiţi pe patul suferinţei şi le curăţa scuipătorile. Prin încurajări, ca să nu cadă în deznădejde, prin practicarea milei şi a smereniei creştine, el îi hrănea şi sufleteşte. Celor care îl căinau pentru torturile reeducării de la Piteşti, el le dădea pilda Mântuitorului Hristos: nici pe drumul Golgotei, nici pe cruce, Acesta nu S-a văitat şi nu a protestat.

O dată a fost admonestat că ajută pe un evreu. Ridicându-se din pat, s-a dus la cel care îi vorbise: „Dragul meu, s-a justificat el – bunătatea nu se precupeţeşte, nu se împarte şi nu alege. O dai celui care are nevoie de ea şi mai ales atunci când are nevoie. Iisus Hristos a spus parabola samariteanului milostiv tocmai ca lumea să nu facă în niciun fel deosebire de rasă şi de religie.”

La Târgu Ocna, acţiunea comunistă de reeducare silită a înregistrat un eşec vădit. „Acolo, atmosfera era dominată de duhul creştin, pe care Valeriu îl impunea prin simpla lui prezenţă”.

La 18 februarie 1952, ochii albaştri ai Sfântului închisorilor au privit alt tărâm, sufletul lui pregătindu-se să se închine Dumnezeului răstignit Care îi călăuzise viaţa pământească. Nicolae Itul, pe pieptul căruia şi-a dat ultima suflare, i-a pregătit din timp lumânarea şi cămaşa albă, aşa cum îi ceruse el de mai înainte. A mulţumit medicilor care l-au îngrijit, apoi şi-a luat rămas bun de la cei care au venit la patul lui. Ultimele cuvinte i-au fost: „Nu uitaţi să vă rugaţi la Dumnezeu să ne întâlnim acolo cu toţii! Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul!”. La moartea lui a nins cu fulgi mari.

Orban, cel mai sever dintre gardieni, a plecat atunci din secţie, foarte încurcat, dând astfel posibilitatea să i se facă slujba de înmormântare. „Şi totuşi, aici, – comentează un coleg de suferinţă – Valeriu Gafencu a învins moartea, prin ignorarea ei, prin trăirea în Dumnezeu, prin dragostea faţă de semeni, prin modelul de viaţă creştină care a cutremurat şi clarificat conştiinţe în derivă, care a readus pe drumul cel drept victime epuizate în mlaştinile deznădejdii, sau muşcate de turbate fiare sălbatice”.

Dar faima „celui ce a rămas un mit pentru toţi cei care l-au cunoscut” înregistrează şi alte aprecieri superlative. „Om care să trăiască creştinismul şi să fie atât de apropiat de Dumnezeu, ca Valeriu Gafencu, nu mi-a fost dat să întâlnesc!”, mărturiseşte un frate de celulă. „Exemplu de trăire creştină”. O viaţă impresionantă. „El era plin de har”, „un inspirat al lui Dumnezeu”, „Valeriu Gafencu: o lumină!”. Şi pastorul Richard Wurmbrand afirmă că inima tânărului său frate ortodox din închisoarea Piteşti era „hrănită cu idealurile creştinătăţii”. Şi continuă mărturisirea printr-o întrebare retorică: „Cine ar putea uita oameni de înălţime legendară ca Gafencu, Samulidis, Tetea, Gavrilaş şi alţii care au câştigat respectul nostru (…)? Câţiva dintre ei mi-au salvat viaţa”.

Din unanimitatea colegilor de suferinţă care afirmă chiar şi după mulţi ani că cel care „avea un chip îndumnezeit” a fost cu adevărat un sfânt al veacului nostru, amintim următoarele nume: Ioan Ianolide, A. Lefa, Aurelian Guţă, M. Lungeanu, D. Bordeianu, Virgil Maxim, Pr. C. Voicescu.

O existenţă creştină atât de lirică şi deplină a făcut pe mulţi cunoscători să se gândească la canonizarea acestui martir. Noi înşine am făcut-o încă din 1991, când am propus spre cinstirea ecumenică îndeosebi cinci nume: Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Benedict Ghiuş, Pr. Ioan Şt. Boboc (Călţuna, jud. Buzău), Prof. Univ. Teodor M. Popescu, medicul-poet Vasile Voiculescu.

În Biserica Ortodoxă, canonizarea sfinţilor cere câteva condiţii de fond:

-Ortodoxia neîndoielnică a credinţei;

-proslăvirea lor de către Dumnezeu printr-una din aceste harisme:

-moartea martirică;

-înfruntarea primejdiilor pentru dreapta-credinţă;

-năzuinţa spre o desăvârşită trăire morală;

-săvârşirea minunilor;

-slujirea jertfelnică a credinţei şi Bisericii Ortodoxe.

Trebuie să mai precizăm că iniţiativa cinstirii eroilor credinţei creştine a avut-o întotdeauna poporul evlavios. Acestei canonizări populare îi urmează după mai mulţi ani canonizarea solemnă a întregii Biserici.

Pentru a înlesni comparaţia cu normele canonice de mai sus, reamintim următoarele caracteristici ale vieţii religioase ale lui Valeriu Gafencu:

  1. a) Credinţa nestrămutată şi interesul pentru influenţa Ortodoxiei în lume;
  2. b) Iubirea de oameni, chiar în condiţii potrivnice şi de suferinţă;
  3. c) Viaţa personală de rugăciune isihastă şi mijlocirea pentru lume spre înnoirea ei în Hristos;
  4. d) Transfigurarea, după o concentrare puternică în rugăciune, şi răpirea la fericirea cerească;
  5. e) Totala dăruire lui Dumnezeu, unind preocupările duhovniceşti cu cele sociale;
  6. f) Mărturisirea credinţei creştine „cu timp şi fără timp”, fără să lezeze alte crezuri religioase;
  7. g) Răbdarea cu nădejde creştină a diferitelor dureri, boli, neputinţe trupeşti, dar şi a ocărilor şi a torturilor din perioada anchetelor;
  8. h) Lepădarea de sine împinsă până la jertfirea vieţii;
  9. i) Bucuria care i-a covârşit încercările trăite în viaţă;

î) Semnele minunate: furtuna care a măturat clăile de fân strânse duminica, deşi Valeriu a protestat, şi ninsoarea lină din clipele morţii lui;

  1. j) Previziunea datei sfârşitului lui;
  2. k) Seninătatea morţii: „Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu! Rugaţi-vă împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru!”

În loc de concluzie, voi aminti un amănunt biografic, a cărui semnificaţie depăşeşte zenitul acestui veac. Bursa din timpul studenţiei pentru specializarea în Italia, cerută şi de el, a fost atribuită lui Eugen Coşeriu. Este aici o alegere divină pe care abia acum o înţelegem: în timp ce prin cel dintâi România a câştigat un lingvist de talie mondială, prin Valeriu Gafencu Biserica Ortodoxă Română a dobândit un sfânt de cinstire interortodoxă evidentă.

Părintele Gheorghe Drăgulin, Viaţa lui Valeriu Gafencu în cartea Din temnițe spre sinaxare

Valeriu Gafencu, deținuți, muncă, penitenciar, jertfă, comunism, ortodoxie, reeducare silită

LĂSAȚI UN MESAJ