Viaţa lui Valeriu Gafencu (I)

0
42

GafencuOraşul Piteşti are o cunoscută însemnătate istorică pozitivă din punct de vedere cultural, bisericesc şi economico-industrial. Pentru ca acest trecut să nu rămână maculat de ororile săvârşite în faimosul lui penitenciar, Pronia divină a rânduit să treacă pe aici un mare număr de oameni adevăraţi. Un astfel de trăitor şi martir creştin a fost şi Valeriu Gafencu, tânăr deosebit de înzestrat sufleteşte şi de aceea foarte încercat de suferinţă. Trebuie să mărturisesc de la început că nu mi-a fost dat să cunosc direct pe acest erou al credinţei şi omeniei străbune, firul condamnării mele politice desfăşurându-se în zece închisori, îndeosebi în coloniile canalului Dunăre – Marea Neagră.

Date biografice şi formaţie culturală

Născut la data de 24 decembrie 1921 (câteva referinţe biografice indică luna ianuarie a aceluiaşi an), în comuna Sângerei din judeţul Bălţi, el a îndurat mai întâi destinul politic al părinţilor săi. Tatăl, deputat în Sfatul Ţării care a votat în 1918 unirea Basarabiei cu România, suferă deportarea, la ocuparea acesteia de către ruşi, în 1940. Fiul a absolvit Liceul Ion Creangă din oraşul natal, urmând apoi Facultatea de Drept din Iaşi. Refugiat din Basarabia, el începe calvarul vieţii sale o dată cu intrarea în Frăţiile de Cruce. Pentru activitatea politică interzisă atunci, este arestat de guvernul Ion Antonescu în ianuarie 1941, înainte de a fi condamnat, mai târziu, la 25 de ani de muncă silnică. Colegii şi câţiva profesori universitari ai săi vin la proces ca martori ai apărării. Argumentul lor, că studentul întemniţat, prin capacitatea intelectuală şi prin consecvenţa sa morală „ar aduce mari servicii comunităţii academice şi întregii societăţi româneşti”, nu a reuşit să împiedice ca el să ia drumul închisorii la cei 20 de ani împliniţi. „Încă din copilărie, îl descrie un biograf, Valeriu avea o inteligenţă vie, o fire blândă, şi era deosebit de corect, conform celor relatate de surorile lui, care se află în viaţă. Era «născut», iar nu «făcut» bun”. Într-adevăr, chipul omului lăuntric transpare întrucâtva şi pe figura celui din afară. O fotografie a sa, ajunsă până la noi, îi arată faţa scăldată în melancolie. Privirea parcă i se întoarce tot timpul înăuntrul propriei făpturi spre cultivarea introspecţiei. Ochii aşezaţi în orbite prea mari completează impresia de sobrietate a buzelor strânse şi prelungi. Capul plecat într-o parte comunică aceeaşi notă generală de bunătate şi de îmbrăţişare dezinteresată a chipului său frumos. În 1944 a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată şi să colaboreze cu noua putere politică. A rămas, prin urmare, mai departe în detenţie.

Universul ideatic religios şi social-istoric

Condamnat astfel la o totală izolare faţă de societatea pornită pe mari schimbări din afara zidurilor, Valeriu Gafencu devine conştient că e timpul să-şi adâncească datele învăţăturii creştine pe care o mărturisea. Poate că a avut drept model pe unul dintre înaintaşii săi de convingeri politice, despre care cel mai mare teolog român contemporan afirmă: „Eu cred că Moţa, care era băiatul protopopului din Orăştie, era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism”. Totodată, tânărul student s-a angajat cu fermitate şi pe căile trăirii creştine intense. Rezultatele opţiunii se vor vedea în curând, atât de demarcaţia unei grupări aparte de spiritualitate creştină, cât şi dintr-un număr impresionant de ucenici în ale credinţei. Astăzi se ştie că înaltul său nivel de trăire este rezultatul scrierilor religioase lecturate. Ne referim la fragmente biblice, care nu puteau circula în închisoare decât în foi detaşate, la Vieţile Sfinţilor, la Filocalie. Aceasta din urmă ajunsese în anul 1948 la patru volume publicate. Din cuprinsul lor, mare impresie au făcut asupra deţinutului nostru „Capetele” Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Dar sfera culturii religioase a tânărului deţinut era şi mai întinsă. Studia cu folos nu numai operele unor teologi români, ci şi pe acelea ale teologilor şi filosofilor ruşi din epocă. Era vorba de unele volume ale Părintelui Dumitru Stăniloae şi apoi de volumele lui Vladimir Soloviov, ale Prot. Serghie Bulgakov, ale Prot. Pavel Florenski, ale lui N. Berdiaev, ale scriitorului ortodox clasic F. Dostoievski. Având ca lectură zilnică Urmarea lui Hristos, alcătuită de Thomas à Kempis, pe care o recomandă şi altor creştini, alteori Oglinda duhovnicească, nu neglijează marile culturi. Citim într-una din scrisorile sale de la închisoare că cere să i se trimită acolo un curs de limba germană.

Dedicat acestor studii şi meditaţii, Valeriu Gafencu a avut norocul să aibă în preajmă fraţi de suferinţă sinceri şi puternici în credinţă. Printre aceştia se citează duhovnicul din aceleaşi celule, Pr. Vasile Serghie, apoi Pr. Viorel Todea şi macedoneanul Anghel Papacioc, arhimandritul Arsenie de astăzi de la mănăstirea Techirghiol. În vara lui 1947, viitorul martir a avut convorbiri cu renumitul duhovnic Arhim. Benedict Ghiuş.

Şi-a pus de timpuriu problema mântuirii. Într-o scrisoare către surorile sale, din 1942, el declară: „În viaţa asta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort”. Se străduia să trăiască în smerenie, acceptând sacrificiul pentru alţii. Practica mila creştină şi trăia rugăciunea inimii. „Cu o vastă instruire teologică şi filosofică – îşi aminteşte alt deţinut – raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament, la învăţătura creştină: Biblia, Vieţile Sfinţilor, Patericul, Filocalia etc.”. Iubirea era cuvântul de ordine în toate manifestările vieţii sale. „Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni, dar sunt convins că este singura care duce spre Fericire” – citim într-o corespondenţă cu familia. Altădată le scrisese surorilor sale: „Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutaţi de o realizaţi. Nu vă uitaţi la felul cum înţelege şi trăieşte lumea viaţa. Voi aveţi un îndreptar de viaţă – calea creştină – şi după acest îndreptar călăuziţi-vă paşii”.

Fiind urmărit de ideea păcatului, intenţiona să intre în mănăstire, după revenirea în lumea liberă. Cu această fermă năzuinţă, practica o repetată spovedanie a păcatelor din trecut. „Şi dacă privesc la viaţa mea, o mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele şi greşelile săvârşite, dar sunt fericit că Dumnezeu, cu darurile Lui minunate, mi-a luminat calea, întărindu-mi credinţa spre desăvârşirea Iubirii şi spre apărarea scânteii de adevăr, ce ne-a fost sădită în Inimă”. Este foarte impresionantă sinceritatea cu care îşi face publice şi alte păcate, ba chiar „două căderi” din anii liceului.

Cât de serioasă a fost preocuparea tânărului Valeriu pentru o viaţă fără de patimi şi implicit problema dependenţei creştinului de un duhovnic o arată Îndreptarul de spovedanie pe care l-a alcătuit. Vechile şi cunoscutele prescripţii din Molitfelnic sunt întregite de aspecte contemporane ale păcatului. La porunca I a Decalogului, de pildă, eşti întrebat dacă faci spiritism, dacă dai crezare viselor, prezicătorilor, farmecelor. Altă întrebare vrea să precizezi dacă ai plătit cinstit salariul servitorilor. Iar alta dacă nu cumva iei mită şi nu ai în casă tablouri cu trupuri goale.

Ascultând caracteristicile vieţii interioare ale ilustrului deţinut, ar fi greşit să-l considerăm totuşi un izolat individualist. În această privinţă, el mărturiseşte: „Iubesc tot ce este creaţie a lui Dumnezeu. Vreau să contribui cu maximum la realizarea fericirii umane (…). Suntem responsabili de toate greşelile şi păcatele celorlalţi semeni ai noştri (…). Să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm cât mai mult şi să trăim cu gândul la Dumnezeu!”

A rămas de la Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide proiectul unui ordin religios semimonahal, denumit Servii lui Hristos. Statutul a fost pus pe hârtie de cel din urmă autor, la 18 februarie 1983. Esenţa lui ideologică se referă la înfiinţarea unei confrerii mănăstireşti laice, care să nu mai respecte votul fecioriei. În locul lui, ordinul ar fi obligat să slujească mai mult lui Hristos. Implicat în abordarea creştină a tuturor activităţilor publice: sociale, culturale, juridice, economice, el ar mări trăirea creştină în societate. O dată cu schimbarea imaginii credinciosului blând şi tolerant cu una de dârzenie în apărarea credinţei, s-ar mări şi prestigiul Bisericii în faţa Statului.

Proiectul presupune despărţirea sacrului de social, preoţia de diaconie. Se ignoră adevărul că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). El se dovedeşte influenţat de ideea lui Vladimir Soloviov a atotunităţii divine, a uniunii teantropice. Perspectiva augustiană a celor două cetăţi în ale cărei categorii este întrevăzut mersul istoriei a primit completări în vremea mai nouă chiar de la catolici.

Proiectatul statut al ordinului Servii lui Hristos vădeşte totuşi un suflet sensibil la neîmplinirile creştinătăţii în istorie şi o privire unitară a mersului ei către eshatologie.

O credinţă atât de curată şi de fermă, fundamentată pe bune şi variate lecturi filosofico-teologice, nu putea să nu îmbrace şi veşmântul luminos al liricii religioase. La liceul pe care l-a frecventat a existat societatea de lectură „B.P. Haşdeu”, condusă atunci de elevul Eugen Coşeriu, actualul filolog romanist cunoscut în întreaga lume. Acesta a invitat şi pe prietenul său mai tânăr să publice bucăţi în proză în revista „Crenguţa” a societăţii. Aşa a debutat el aici cu paginile lecturii De Paşti în sat. Dar vocaţia tânărului deţinut erau versurile. Poeziile lui Valeriu Gafencu se cântau odinioară în celulele închisorii, pe muzica lui M. Lungeanu. Unele se mai întâlnesc şi astăzi prin biserici. Secretul supravieţuirii lor constă în faptul transformării poeziei în rugăciune, pe care a putut-o realiza autorul. Este cazul cu Iisuse, Iisuse. Trăirea aceasta exprimă profund o autentică sensibilitate regăsită adesea în imnuri: Imnul Învierii, Imn celor căzuţi, Imnul biruinţei. În afară de Paşti, poetul s-a oprit adesea la colindele de Crăciun. Pe lângă o posibilă influenţă a lui Radu Gyr, suferinţa, speranţa şi trăirea proprie constituie elementele principale al acestei creaţii.

În privinţa sensibilităţii poetice a tânărului nostru, o scrisoare a lui consemnează: „Când aţi fost la mine, mă tot ţineam să vă dau şi eu un caieţel cu Poeme şi versuri de ale mele, dar am uitat. Sunt atât de frumoase! Întreaga-mi viaţă sufletească mi-am vărsat-o în aceste scurte poeme, care-mi sunt dragi, care sunt ale mele. Le păstrez în taină, singur. Sunt cam în stilul celora din Iaşi, peste care a dat Colea înainte de despărţirea noastră, dar au cu totul alt caracter. Sunt străbătute de un duh nou. Cuprind ca esenţă procesul reînnoirii sufleteşti, o lume nouă, în care pluteşte duhul iubirii şi al armoniei”.

Părintele Gheorghe Drăgulin, Viaţa lui Valeriu Gafencu în cartea Din temnițe spre sinaxare

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ