Viaţa liturgică  (I)

0
21

sam_1669Acestea la care ne-am referit mai sus au o importanţă deosebită pentru Liturghie, deoarece viaţa liturgică moare atunci când domneşte impresia că înţelegerea şi provocarea intelectuală dau naştere unui act de cult viu. Această concepţie exclude trupul şi sentimentul din cult. Pentru mentalitatea anglo-saxonă protestantă, modul adecvat al participării la actul de cult este încercarea, într-o stare emotivo-somatică de necroză, de a înţelege fiecare cuvânt care este rostit. În virtutea acestei concepţii, orice mişcare a trupului este barbarie şi lipsă de evlavie.

Un act de cult cerebral, care se bazează mai ales pe înţelegerea intelectuală, nu este accesibil copiilor. De aceea, copiii care participă la un astfel de cult se maturizează fără trăiri latreutice (cultice) intense. În tradiţia noastră, observăm că experienţele noastre din vremea copilriei, la care coparticiparea intelectului era foarte limitată, au fost cele mai hotărâtoare pentru relaţia noastră cu viaţa latreutică (cultică) a Bisericii. Oamenii nu se lasă impresionaţi de declaraţia verbală că „toti suntem mădulare ale tru pului lui Hristos”, care nu spune aproape nimic celor mai mulţi şi mai ales copiilor, ci mai probabil de realitatea unităţii şi a comuniunii care pot fi trăite în Liturghie (actul de cult) de oricine, indiferent de vârsta sau dezvoltarea intelectuală. Copiii îşi formează opinia lor despre fiinţa Bisericii din delicateţea şi interesul pe care îl arată lor membrii mai în vârstă ai comunităţii, atunci când şi acolo unde există şi funcţionează o comunitate bisericească.

Concepţia că trupul nu participă substanţial la actul de cult, mentalitate care i-a influenţat  pe ortodocşi, mai ales pe cei din Apus, a avut drept rezultat în primul rând faptul că ortodocşii din diaspora se simt dezorientaţi faţă de folosirea tuturor acelor moduri tradiţionale de participare a trupului la actul de cult, cum ar fi aprinderea lumânării, metania, semnul crucii ş.a., şi, în al doi lea rând, glorificarea ordinii ca prezumţie a actului de cult. Astfel se pretinde oamenilor simpli să se poarte în biserică precum curtenii într-un palat imperial. Exersează spre a juca un rol mincinos, comportându-se mecanic. Li se spune că biserica este casa Tatălui lor şi că oamenii întâlniţi acolo sunt fraţi şi surori şi în acelaşi timp li se spune că nu pot fi ei înşişi în casa Tatălui lor şi că ar trebui să ignore prezenţa fraţilor lor.

Limitarea în Apus a actului de cult la intelectul uman şi excluderea de la acesta a celeilalte părţi a existenţei umane, precum cea a trupului şi a inimii, fapt ce a necrozat actul de cult, a avut drept consecinţă şi aceea că studiul Liturghiei a dobândit un caracter tehnocrat, cerebral şi academic, limitându-se la dezvoltarea istorică a Liturghiei şi a influenţelor pe care le-a primit de la alte tradiţii religioase. Această abordare se aseamănă unei examinări anatomice a trupului unui om mort, din care nimeni nu poate să înveţe prea multe despre om, dar care poate să dezorienteze în mod decisiv. Oricum, studiile de acest gen au dat teologilor academici şansa de a se impresiona unul pe altul cu înţelepciunea lor livrescă şi cu genialitatea investigaţiei lor ştiinţifice, în timp ce celorlalţi, care i-au priceput, le-a provocat indiferenţă sau plictis.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ