Viața ca dar sacru al divinității

0
412

darViața, miracolul existenței, suflare din suflarea divină, darul cel mai de preț al lui Dumnezeu, este un cuvânt sfânt. A spune că viața este doar existența ca atare, faptul de a fi viu, înseamnă a surprinde doar un aspect al vieții, poate cel mai comun. În lumina învățăturii creștine, a trăi nu înseamnă numai a-ți desfășura curgerea vieții într-un timp istoric, ci și a fi în comuniune cu Dumnezeu – Izvorul Vieții. Viața este starea unei ființe dotată cu activitate proprie și în măsură să o exercite. Compusă din diferite stadii sau trepte (fizică, psihică, morală etc.), viața este un tot unitar, existând de fapt o singură viață, care își are originea și țelul final în Dumnezeu, Creatorul și Viața prin excelență. Dumnezeu are viață în Sine și o comunică făpturii, de aceea, îndepărtarea de Dumnezeu, Părintele și Izvorul vieții, înseamnă moarte.

Viața este valoarea supremă a omului pe pământ, fiindcă ea este suportul tuturor celorlalte valori, care o exprimă și o impun în fruntea tuturor acestora. Căci omul este om și, mai exact, chip și asemănare a lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27), întrucât este o ființă vie, menită să trăiască în comunitatea altor ființe vii, cu care împreună se bucură de viață ca valoare personală și ca valoare comunitar-sobornicească. Viața omului ține de Dumnezeu și este participare la viața lui Dumnezeu, omul fiind făptură după chipul și asemănarea Sa. Viața omului nu se poate explica, deci, după învățătura noastră de credință, decât în comuniunea omului cu Dumnezeu, care are puterea să o dea, dar și să o ia.

Un prim temei al vieții umane îl constituie însăși crearea omului de către Dumnezeu printr-un act special, pe când celelalte făpturi și lucruri își au începutul doar prin cuvântul lui Dumnezeu. Un alt temei al valorii vieții umane este strâns legat de întruparea Fiului lui Dumnezeu, arătându-se astfel că omul și lumea întreagă sunt realități concrete pe care Dumnezeu Însuși le cinstește și le ține în existență, făcându-le cunoscută valoarea deosebită. Toate vindecările și chiar învierile din morți săvârșite de Hristos arată cât de valoroasă și de prețioasă este viața omului pe pământ, în drum spre viața veșnică. Căci sensul și valoarea i le dau acesteia nu lungimea și cu atât mai puțin scurtimea ei, ci cele săvârșite și, mai exact, cât și cum am săvârșit cele ce eram datori să facem în această viață (Luca 17, 10).

Viața, la fel ca ființa omenească, are un caracter comunitar-sobornicesc. Ca transformare și impuls spre mișcare continuă, viața este mișcare spre unul și spre mai mulți și împreună mișcare cu mulți alții. Viața se realizează și se trăiește plenar numai în comunitate, în comuniune cu Dumnezeu și în comuniune cu semenii de aproape și de departe. Fiecare om trăiește viața celor din jurul său, ajutându-i sau păgubindu-i pe ceilalți în existența lor. Bucuria vieții și roadele acesteia implică cu necesitate existența semenilor, care ne îmbogățesc conținutul vieții noastre. Viața este deschidere spre un altul, în primul rând spre Dumnezeu, și spre mulți alți semeni ai noștri. Ca deschidere, ea implică slujirea și proexistența. Suntem datori cu slujirea noastră atât lui Dumnezeu, cât și semenilor noștri, de îndată ce viața înseamnă mișcare.

Proexistența este dată în însăși calitatea omului de chip și asemănare a lui Dumnezeu, căci omul, prin însăși ființa sa, nu poate trăi singur, rupt de toți ceilalți care, împreună cu el, poartă același chip dumnezeiesc, sunt chemați la aceeași asemănare și mântuire în Hristos, și realizează în plenitudine viața umană. Dumnezeu este plenitudinea absolută de viață pentru că este Persoană, mai exact o Treime de Persoane absolute. Prin chipul său, omul participă la viața plenară a lui Dumnezeu, datorită harului care i se împărtășește în acest sens prin Tainele Bisericii.

Mihai P.

LĂSAȚI UN MESAJ