Vederea lui Dumnezeu

0
71

În nemijlocita apropiere a lui Dumnezeu şi-n puternica vedere a lui Dumnezeu ca fiind Totul în toate, această lume se pierde ca şi când n-ar mai fi.

Aceasta au simţit-o şi câteva dintre sufletele puternice din alte religii, ca Patanjali şi Şankara în India, sufli Mahomedani din Persia, Plotin la Romani şi alţii.

În Creştinism, numărul acestor suflete „în transă” este nespus de mare, mai ales în Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

În Biserica Apuseană, printre aceştia pot fi socotiţi Francisc din Assisi, Tereza din Avila, Madame Guyon.

Cu ce s-ar putea asemăna această vedere, această vedere a lui Dumnezeu în toate cele ce sunt în cosmos?

Cu privirea la Soare prin sticlă, în vreme ce sticla rămâne nevăzută. În timpul unei puternice vederi a lui Dumnezeu, înfricoşat – mai întâi înfricoşat -, săracul om Îl întreabă pe Dumnezeu: „Unde mă voiu duce de la Duhul tău? Şi de la faţa ta unde voi fugi?” (Psalmul 139)

(N.red. Trebuie menţionat aici că această scriere a Sfântului Nicolae Velimirovici este una timpurie, din prima sa perioadă literară şi duhovnicească; el a revenit şi a îndreptat ulterior, în alte scrieri ale sale, multe puncte de vedere exprimate în tinereţe, printre care şi acesta.

De altfel, Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că smerenia, fără de care este cu neputinţă vederea lui Dumnezeu, este criteriul ultim al Ortodoxiei: „E cu neputinţă să iasă foc din zăpadă. Dar e mai cu neputinţă să se afle smerita-cugetare la eterodocşi. Virtutea aceasta e a ortodocşilor, dar şi a acestora, numai dacă sunt curăţiţi.” (Scara XXV, 32; p. 307)

După cum scrie un sfânt rus contemporan, episcopul Ignatie Briancianinov, nevoinţa romano-catolică este stăpânită de un duh de „părere de sine” şi o „patimă a dulceţii,” căzând în ceea ce se numeşte în limbaj ascetic „înşelare” sau „rătăcire”:

„Din experienţele înfăţişate, se vede că nici unul din cei înşelaţi nu s-a socotit pe sine nevrednic de vederea îngerilor, aşadar a recunoscut în sine o oarecare vrednicie. Nici nu poate cugeta astfel despre sine omul trupesc şi sufletesc.” (Despre înşelare, II)

Iar un alt fericit părinte rus contemporan, Arhimandritul Sofronie de la Essex, ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, ne previne că există mai multe feluri de lumină nematerială, care pot fi lesne confundate de cei neîncercaţi duhovniceşte cu vederea lui Dumnezeu ca Lumină:

„Mi-a fost dat să trăiesc mai multe feluri de lumină şi de lumini: «lumina» insuflării artistice, care izvorăşte din frumuseţea lumii văzute, «lumina» contemplării filosofice, care se preschimbă într-o experienţă mistică; să adăogim aici şi «lumina» cunoaşterii ştiinţifice, a cărei vrednicie este întotdeauna neapărat relativă; am fost ispitit şi de arătări luminoase aduse de duhurile vrăjmaşe.” (Vom vedea pe Dumnezeu precum este)

Tot el ne spune că „mintea aţintită asupra problemelor metafizice îşi poate pierde percepţia vremii şi a întinderii materiale: să iasă, cum ar fi, dincolo de hotarele lor. În anume astfel de împrejurări mi-am văzut mintea ca lumină. O astfel de stare omul o poate atinge din fire.” (op. cit.)

Astfel, referirea Sfântului Nicolae la hinduşi, la mahomedani şi la alţi necreştini nu trebuie înţeleasă ca o punere pe picior de egalitate a creştinilor cu păgânii, ci pe un plan ipostatic/ personal, ca o lucrare înaltă în câţiva necreştini a descoperirii celei după fire (revelaţia naturală), de care aminteşte şi Sfântul Serafim din Sarov în cunoscuta sa convorbire cu Motovilov.

De altfel, în el arată în scrierile sale ulterioare că filosofia hindusă nu poate fi pusă în acelaşi plan cu credinţa creştină, ci este o plăsmuire omenească, bazată pe o observaţie limitată a naturii.)

Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, “Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

Baner asculta RJS