Vasile Dâncu – Salvaţi Romania rurală

0
78

ludovic_bassarab_-_intoarcerea_de_la_camp_1

România s-a născut la sat. Şi, în mare măsură, a rămas o ţară rurală. O civilizaţie urbană s-a născut târziu la noi, undeva la începutul secolului XX, si s-a cristalizat forţat într-o jumătate de secol de societate comunistă.

O urbanizare forţată, care poartă încă urmele trecerii de la sat la oraş. Între timp, oraşele noastre s-au transformat radical. Din comunităţi populate de muncitori şi funcţionari au devenit nişte ciudate centre comerciale şi nişte imense dormitoare. Uriaşe bazaruri, unde locuitorii nu prea ştiu ce viitor vor avea, spre ce direcţie va merge lumea, ce va face oraşul în viitor.

În proiectele aşa-zise de „dezvoltare” a ţării, desenate de FMI sau de Banca Mondială, satul este privit ca o comunitate care trebuie „ajutată” să dispară. Rapoartele marilor experţi scriu negru pe alb că urbanizarea este viitorul, că doar oraşele produc dezvoltare. În subtext, se explică faptul că se impune să terminăm mai repede cu orice formă de sprijinire a unor comunităţi rurale: să nu mai facem drumuri sau canalizare, pentru că sunt puţini locuitori şi nu putem obţine profit din aceste reţele de infrastructură. Deşi sunt bani pe care statul îi împrumută, giranţii mondiali ai acestor strategii trec dincolo de zona lor de expertiză şi ne recomandă să strangulăm o întreagă civilizaţie, civilizaţia rurală. Satul trebuie redus la agricultură, iar agricultura este doar cea practicată pe marile suprafeţe. Ţăranul nostru şi nucul lui de la poartă ocupă un petec de pământ pe care capitalismul îl vrea cultivat cu organisme modificate genetic, dar aducătoare de profit maxim.

Omului de la ţară i se spune „resursa umană”, etichetată ca excedentară acolo unde tractoarele pot face toate lucrările agricole. Nicio şansă nu este dată ţăranului, iar dacă vorbeşti despre civilizaţie rurală, sar apologeţii tâmpi ai dezvoltării şi te acuză că vrei ca satul să rămână în noroaie, doar ca muzeu etnografic.

Nu mă aştept ca profesorul de la Cambridge cu care am lucrat la un proiect despre sărăcia din zonele rurale din România să înţeleagă că satul este o comunitate, o cultură şi o civilizaţie. El nu a trăit aşa ceva, a crescut într-un cartier muncitoresc şi într-o mahala unde nu erau ţărani. A cunoscut puţine lucruri despre cultura tradiţională sau despre organizarea comunităţii rurale timp de secole în care oamenii au produs acolo hrana pentru oraşe. Nimeni nu a scris istoria uitându-se la viaţa liniştită de la ţară, doar oraşul şi-a comandat cronicari.

Dar în secolul XXI, când s-au dezvoltat ştiinţele sociale şi lumea e sătulă de falsificarea vieţii, de manipulare şi de invazia inautenticului, de un vid existenţial şi de incitarea iraţională la consum, nu este normal să acceptăm atât de uşor teoriile distrugerii ruralităţii fără garanţia transformării satului printr-o urbanizare sănătoasă şi de viitor. Singura miză este incitarea la migraţia spre urban şi depopularea satelor fără construirea mecanismelor prin care locuitorii satelor vor câştiga în civilizaţie şi confort.

Dar satul românesc nu este pe cale de dispariţie, nu cred că va muri. Credem că dispar portul popular şi tradiţiile care îi sunt asociate, dar am văzut recent cum, din doar câteva apeluri pe Facebook, trei tinere din Bistriţa au adunat aproape 5.000 de oameni din satele din judeţ la maialul năsăudean, toţi îmbrăcaţi în costume populare. Ţăranul român se luptă să se adapteze, pleacă sau vine dinspre străinătate, îşi deschide conturi pe Facebook, dar nu este totul pierdut.

Trăim doar o criză a valorilor si o degringoladă a trecerii spre o altă lume. Iar satul se caută pe sine, caută să reziste disoluţiei familiei tradiţionale şi crizei valorilor. E adevărat că satul nu mai este o unitate organică, bazată pe solidaritatea de acest tip, dar poate şi noi idealizăm prea mult trecutul. Nu se mai trăieşte conform tradiţiei, dar civilizaţia rurală încă este vie, chiar dacă civilizaţia rurală tradiţională a dispărut din viaţa de zi cu zi. Însă tradiţia este tradiţie tocmai în momentul în care se transformă în inconştient colectiv, un fond care poate fi păstrat şi actualizat în forme culturale diverse, culte sau populare.

„Civilizaţia rurală e o sursă esenţială pentru civilizaţie. În lumea satului sunt valorile curate, nu ai cum să reuşeşti aici dacă nu eşti curat, aşa că acolo e comoara României”, scrie Peter Hurley, un irlandez care, de câţiva ani, se luptă zi de zi să conserve valorile tradiţionale din zona Maramureşului.

Civilizaţia rurală, ca manifestare a sufletului românesc, alături de ţărani, ca purtători ai unui sentiment al spaţiului şi timpului, poate oferi omului modern o alternativă la pierderea sensului, a uitării de sine sau la crizele identitare. Civilizaţia rurală poate reînvia în faţa noastră practici ale unui timp armonios al societăţii, un timp al tradiţiei în care oamenii nu erau răstigniţi între conştientul raţional şi inconştientul refuzat, cum spune Jung. În timp ce omul tradiţional se oferea naturii şi universului în totalitatea fiinţei lui, omul modern desacralizează şi elimină transcendenţa, se luptă cu trecutul, intră în opoziţie cu propria lui esenţă, pentru că nu mai este în stare să înţeleagă propriul lui interior, populat cu conţinuturi mitice sau cu fantastic, plin de simboluri şi semne. Copiii noştri pot regăsi în universul sărbătorilor o parte a României miraculoase, pot participa la reconstrucţia unui timp trecut.

Într-un moment în care mai putem reînvia insula noastră de autentic şi armonie cu lumea, mai putem să aducem tradiţia ca măsură, mai putem să locuim spiritual universul nostru şi să refacem armonia cu lumea. Astăzi, când uniformizarea, globalizarea şi falsificarea emoţiilor ne absorb tot mai mult, cultura tradiţională ne poate salva fiinţa şi identitatea sau ne poate sprijini în regăsirea unor sensuri fundamentale ale existenţei noastre. Aceasta este partea de spiritualitate cu care ne putem integra cel mai bine în cultura europeană sau în cultura lumii, fără disoluţie, fără să ne pierdem ca identitate şi ca naţiune.

Nu vreau să cădem în nostalgia şi mistica tradiţiei, dar nici nu împărtăşesc entuziasmul orb al distrugerii rapide a satului în contul unei viitoare şi iluzorii Europe urbane. Înainte de a distruge satul şi civilizaţia lui rurală, ar trebui să ne gândim bine, iar cel mai bun lucru pentru o ţară este să consolidezi aşezările umane, nu să transformi teritoriul în uriaşe câmpuri de rapiţă, materie necesară industriei.

În prezent, 86% din teritoriul României şi 90% din teritoriul european este ocupat de colectivităţile rurale, chiar dacă în România doar puţin peste 40% dintre oameni mai locuiesc la sat. Ne uităm în statisticile şi ideologiile contemporane şi spunem că este un handicap. Nu este un handicap decât în măsura în care lăsăm satul românesc fără condiţii moderne de viaţă şi nu sprijinim dezvoltarea acestor comunităţi care au fost secătuite de comunism. România rurală este vizitată de politicieni doar în campaniile electorale, atunci când ei recoltează de aici voturi contra promisiuni. Din când în când se mai asfaltează un drum sau se repară o şcoală, dar şi asta mai ales în apropierea alegerilor.

Acum, în lume, meseria de agricultor este practicată de peste 1,3 miliarde de persoane, această cifră reprezentând undeva înjur de 40% din populaţia activă a globului. Sigur, peste tot în lume, condiţiile sunt tot mai defavorabile pentru micile exploataţii agricole, dar acesta nu este un argument pentru a accepta dispariţia unei meserii. Să zicem că reducem discuţia despre sat la agricultură, aşa cum fac adesea cei care vor să ne demonstreze că România va câştiga doar din marile exploatări agricole, calcul economic corect, de altfel. Strategic, noi ar trebui să gândim în termenii suveranităţii alimentare. Suveranitatea alimentară este lucrul cel mai important în condiţiile unei emergenţe a crizelor din ultima perioadă de timp. Acum suntem nişte iraţionali consumatori de produse alimentare străine, de proastă calitate, ne distrugem producţia internă şi importăm produse ieftine şi toxice. Am devenit o piaţă de desfacere în condiţiile în care România ar putea oferi hrană de calitate pentru 80 de milioane de oameni. Mă mir că politicienii vorbesc în mod constant despre tot felul de forme de suveranitate (pierdute, tot mai vizibil): securitate energetică, securitate militară etc. Dar securitatea alimentară este vitală dacă suntem atât de inteligenţi să ne gândim la viitor. Suveranitatea alimentară este un drept important al comunităţii naţionale şi se referă nu doar la imperativul producerii de hrană sănătoasă şi la conservarea mediului, dar şi la păstrarea capacităţii unei ţări de a face faţă unor posibile şi tot mai dese crize. Astăzi, tot mai mult, această capacitate este afectată. La marile dezordini globale, agricultura românească poate aduce o soluţie locală, sănătoasă, testată sute de ani alături de o cultură alimentară.

Statisticile arată că, în prezent, în lume, peste 1 miliard de oameni suferă de foame, iar agricultorii noştri ar putea participa şi ei la hrănirea flămânzilor lumii. De ce să preferăm a da ajutoare de şomaj pentru milioane de oameni inactivi la oraşe, în loc să sprijinim agricultura de familie sau pe micii producători de la sate?

Când agricultura bio a devenit o ramură a producţiei de lux, ar trebui să sprijinim satele să ocupe această nişă, pentru că noi avem un atu major: majoritatea satelor noastre nu au abandonat încă acest mod primar de a face agricultură. Agricultura ţărănească se poate diversifica si răspunde la aşteptările societăţii pentru o hrană de calitate, poate readuce populaţia în acest tip de comunităţi şi poate sprijini politicile antipoluante şi dezvoltarea durabilă, devenită tot mai mult o metaforă în spatele căreia se ascund extinderea industrializării agriculturii şi dispariţia modurilor de producţie tradiţionale.

La nivelul Uniunii Europene există un plan privind dezvoltarea rurală în Europa, în următorul exerciţiu financiar sunt alocate peste 100 de milioane de euro, dar marile nevoi ale satului trebuie să existe în planul nostru, în strategia noastră: trebuie să reducem abandonul şcolar, să finanţăm învăţământul care să dezvolte meserii tradiţionale, să formeze specialişti şi tehnicieni pentru agricultură, dar şi competenţe pentru zona turistică, trebuie să dezvoltăm o administraţie care să nu-i poarte pe oameni pe drum, dar şi instituţii de creditare şi garantare, infrastructură pentru cultură şi civilizaţie, trebuie să ne permitem profesori şi medici plătiţi mai bine şi cu condiţii de a trăi în spaţiul rural. Toate acestea sunt nevoi ale satului românesc pe care trebuie să le conştientizăm ca elemente ale proiectului nostru de ţară.

Dacă am avea curajul să punem ruralitatea în nucleul proiectului de ţară, cred că am valorifica o şansă importantă pentru România. Spre exemplu, Franţa a anunţat recent că face acest lucru, încercând să depăşească competiţia teritorială şi să pună capăt opoziţiei dintre sat si oras. Va trebui să stimulăm echiparea teritorială şi complementaritatea şi să sprijinim comunităţile rurale într-un proiect pe termen lung şi să le oferim continuitate.

Satul nostru are nevoie nu de poezii sau elegii, ci de un consens şi de câţiva politicieni curajoşi care să aibă curajul de a ieşi din ipocrizia şi fatalismul indus, pentru a milita şi pentru a dezvolta proiectul prin care ne propunem să salvăm România rurală.

Sinteza, 30 iulie 2016

LĂSAȚI UN MESAJ