Valoarea supremă și ultimul criteriu în Ortodoxie (I)

0
79

valoareAtunci când omul este trezit din preocupările sale materiale şi recunoaşte realităţile spirituale, el înţelege că lucrurile ce sunt de natură materială trebuie cu adevărat să fie reale întrucât intelectul său este capabil să le perceapă ca atare. De aici omul ajunge la următoarea observaţie paradoxală: în calitate de creatură mică, omul cunoaşte realitatea lumii material prin intelectul său, care în sine nu împărtăşeşte atributele lumii materiale, nici nu poate devein un obiect material, nici nu poate fi pipăit prin intermediul simţurilor. Chiar dacă intelectul uman este de neînţeles prin formele realităţii materiale, totuşi, esenţa invizibilă a intelectului constituie criteriul pentru toate realităţile vizibile din cadrul universului material.

Într-adevăr, omul simte şi înţelege adeseori că intelectul, chiar dacă este nepalpabil, invizibil şi imaterial, este totuşi mai real decât orice altă realitate supra-subiectivă ce există în lumea materială. În plus, toate realităţile îşi au propriul fundament în intelect care este în sine nematerial. Tocmai aici se află supremaţia, taina şi măreţia minţii omeneşti. Omul trezit, călăuzit de mintea lui nematerială prin taina lumii materiale, naturale, înţelege mai limpede faptul că mintea sa este realitatea sa cea mai mare şi mai apropiată şi, în acelaşi timp, este cea care are cea mai mare importanţă pentru el. Aflându-se într-o astfel de situaţie, omul înţelege adevărul de necontestat al cuvintelor Mântuitorului, şi anume faptul că sufletul omului reprezintă cea mai măreaţă realitate şi posedă cea mai mare valoare – o realitate mai reală decât întreaga lume vizibilă şi o valoare mai mare decât cea a întregului univers: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26; Mc. 8, 36-37).

Cu alte cuvinte, în lumea materială nu există nimic care să aibă o valoare egală cu cea a sufletului omenesc, nici nu există ceva prin care sufletul să fie apreciat sau răscumpărat. Sufletul este mai valoros decât întregul univers. Omul îşi fixează fundamentul pentru viaţa sa vizibilă, pentru viaţa sa în timp şi spaţiu, cât şi pentru cea invizibilă, suflet, gânduri şi conştiinţă. În lumea realităţilor şi întâmplărilor vizibile, omul este orientat de către intelectul său şi, cu ajutorul lui, el măsoară şi evaluează totul, deşi acest lucru rămâne invizibil. Totuşi, este mai firesc şi mai rezonabil pentru el a se orienta cu ajutorul acestuia în universal realităţilor şi valorilor spirituale. Omul este conectat prin intelectul său nu numai la universal realităţilor materiale, vizibile, ci şi la cel al realităţilor spirituale. Chiar şi cei mai înverşunaţi senzorialişti nu pot nega acest lucru. Trebuie să mărturisim că mintea omenească este un imens atelier unde impresiile simţurilor sunt transformate în gânduri într-o manieră uimitoare. Orice observator serios al lumii, din orice parte ar cerceta realităţile materiale sau spirituale, este obligat să recunoască taina infinită cuprinsă în toate fenomenele. Acesta este tributul pe care orice gânditor îl datorează tainei ascunse a lumii. Fără îndoială, orientarea potrivită spre lumea noastră enigmatică depinde de spiritul uman, sau mai exact, de natura spiritului prin care omul este orientat.

Spiritul uman îşi exprimă şi revelează natura proprie pe baza experienţei pe care o primeşte prin intermediul activităţilor sale. Din toată această experienţă, spiritul uman capătă dorinţa de cercetare a infinitului în toate manifestările sale: în cunoaştere, în viaţă şi în existenţă. Spiritul uman tânjeşte după o infinită cunoaştere, după o viaţă şi o existenţă infinită. Totuşi, prin toate acestea, omul caută doar un lucru: biruinţa asupra temporalului, finitului, limitatului, precum şi posibilitatea de a-şi asigura veşnicul, infinitul şi nelimitatul. În toate culturile şi civilizaţiile, ostenelile spiritului uman sunt în cele din urmă consolidate într-o singură sforţare uriaşă: biruinţa asupra morţii şi asigurarea nemuririi şi a vieţii celei veşnice în orice mod cu putinţă. Nu cumva toate acestea ne fac să punem întrebarea: de unde vine oare această dorinţă a minţii umane precum şi orientarea sa către infinit? Ce îndeamnă gândirea umană să treacă de la o întrebare la alta şi de la o infinitate la alta? Dacă această dorinţă, dragoste faţă de infinit este exercitată asupra omului neputincios din afară, cum se întâmplă că ea există şi în cel mai liber cugetător dintre filosofi? Acest lucru se întâmplă deoarece în cazul lor această dorire a infinitului se amplifică în filosofii complicate. Toate acestea sunt mărturie a faptului că acest dor de infinit se află în însăşi natura minţii umane.

Natura cunoaşterii tinde spre cunoaşterea infinită; natura simţurilor tinde spre o senzualitate infinită; natura vieţii înseşi tinde spre o viaţă infinită. Întregul spirit uman, prin cunoaşterea sa, simţurile, voinţa şi viaţa, doreşte să fie infinit, adică să fie nemuritor. Setea pentru infinit, setea pentru nemurire este, de fapt, străvechea sete metafizică a spiritului omenesc. Aceasta a condus spiritul uman spre infinit prin numeroasele religii, filosofii, ştiinţe, lupte şi osteneli nenumărate. Într-un cuvânt, spiritul omenesc tinde spre nemurire, dorind-o în orice chip şi formă. Este clar că acest dor de infinit nu-şi poate avea rădăcina în natura omului, întrucât natura sa este ea însăşi finită şi limitată şi nu cuprinde în sine această dorire. În acelaşi mod, este limpede faptul că timpul omenesc nu a sădit în om această dorire, chemare, întrucât şi el este finit. Singura explicaţie posibilă este aceea că dorul omului faţă de infinit, faţă de nemurire, se află în însăşi esenţa spiritului omenesc. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, această dorire se află cu totul în om. Chipul lui Dumnezeu în om este exact cel care tânjeşte după adevărurile infinite ale lui Dumnezeu din întregul univers. Aflându-se în spiritul uman, chipul dumnezeiesc îl propulsează spre infinitatea lui Dumnezeu şi-l face să tânjească după ea. Este absolut firesc ca sufletul asemănător Dumnezeirii, creat după dumnezeiescul chip, să tânjească după Dumnezeu ca după prototipul său. Această descoperire nu este „a priori”, ci fără îndoială, „a posteriori” întrucât întreaga experienţă a neamului omenesc stă mărturie în ceea ce priveşte puternica şi mistica nostalgie a spiritului uman faţă de infinit, nemuritor, veşnic, fie în această lume, fie în cealaltă. Dacă ne bazăm pe experienţa comună a neamului omenesc şi privim omul în componentele sale fundamentale vom descoperi acest dor de nemurire ca fiind elemental fundamental al fiinţei umane prin care omul îşi împlineşte existenţa sa ontologică. Creându-l pe om după chipul Său, Dumnezeu a sădit în adâncul fiinţei umane dorirea după dumnezeiasca infinitate a vieţii, a cunoaşterii şi a desăvârşirii. Tocmai din acest motiv, imensa dorire şi sete a umanităţii nu poate fi pe deplin satisfăcută de ceva sau cineva anume în afara lui Dumnezeu. Afirmând desăvârşirea dumnezeiască drept scopul principal al existenţei umanităţii în lume – „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48) – Hristos,

Mântuitorul a răspuns celei mai intime dorinţe şi nevoi ale umanităţii noastre asemenea lui Dumnezeu şi de Dumnezeu doritoare. Natura umanităţii cea asemenea dumnezeirii îşi are propria sa semnificaţie teologică şi ontologică: ontologică fiindcă esenţa fiinţei umane se află în constituţia sa asemănătoare dumnezeirii ca ceva ce este un fapt de necontestat; teologică, întrucât prin această natură, Dumnezeu, cu toată dumnezeiasca Sa desăvârşire, a fost definit drept ţel al vieţii omului. Această dumnezeiască asemănare reprezintă esenţa fiinţei umane. Omul îşi conturează şi îşi construieşte viaţa în această lume conform cu această asemănare. Într-adevăr, esenţa omului este mai întâi constituită de Dumnezeu şi mai apoi este călăuzită de sufletul său cel asemenea lui Dumnezeu, şi anume aceea de a asimila tot ceea ce este lucrul lui Dumnezeu întru sine şi în acest fel putând să devină o fiinţă umană asemenea dumnezeirii, adică o fiinţă unită în chip desăvârşit cu Dumnezeu şi vieţuind în cadrul hotarelor desăvârşirii infinite şi divine a dumnezeirii. De fapt, în loc de a-şi umple viaţa sa empirică de sufletul său cel asemenea lui Dumnezeu, el şi-a despărţit spiritul de tot ceea ce este divin înăuntrul său şi purcede, fără Dumnezeu, adică fără călăuza sa firească, în tainele acestei lumi. Astfel, aflându-se singur în această lume, el înfruntă abisuri de netrecut şi prăpăstii înspăimântătoare.

Credința ortodoxă și Viața în Hristos, Părintele Iustin Popovici

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ