Ursul alb

1
171

urs albViteazul vânător Taliriktug alergase deja kilometri întregi pe gheaţă după un caribu. Şi era, sărmanul, atât de obosit! Când s-a oprit pentru a-şi trage sufletul a auzit un zgomot surd sub picioarele sale. Bucata de gheaţă pe care stătea s-a desprins de mal şi, înainte ca el sa poată face ceva, a început să se depărteze până când distanţa a devenit mult prea mare pentru ca el să mai poată sări. Plutind astfel printre valurile reci şi întunecate, bucata de gheaţă l-a dus departe în largul marii,

La căderea nopţii, era flămând şi îngheţat. Nimeni nu îl văzuse şi nu îl auzise strigând din răsputeri după ajutor şi nici peşte nu putea să prindă, pentru că scăpase harponul în apă.

Atunci, Taliriktug s-a gândit să înoate până la mal, dar şi-a dat seama că apa era rece ca gheaţa. „Dacă sar în apă”, se gândi, „zeiţa mării, Sedna, mă va duce în împărăţia ei din adâncuri.”

Se ghemui în blana sa, aşteptând să fie salvat şi plutind tot mai departe de mal.

Într-o noapte, pe când stătea ghemuit şi dârdâîa de frig, i s-a părut că vede un urs mare şi alb, care se uita la el din apele negre şi reci. „Te voi ajuta”, i-a spus ursul.

Un urs care vorbeşte?! Taliriktug se întreba dacă nu cumva trecuse pe lumea cealaltă, din moment ce vedea asemenea minuni de care nu avusese parte niciodată în lumea celor vii.

Pluta de gheaţă s-a clătinat puternic când ursul s-a căţărat pe ea. „Uite, mănâncă”, i-a zis ursul, punându-i în faţă câţiva peşti, „Trebuie să-ţi păstrezi puterile până când te va găsi cineva.”

Taliriktug a băgat peştele crud în gură, mestecându-l şi înghiţindu-l cu tot cu măruntaie şi solzi. Poate că totuşi nu e mort – morţii nu mănâncă! Ursul s-a întins pe bucata de gheaţă. „Lasa-mă să te iau în braţe.”

Încetul cu încetul, căldura ursului a topit gheaţa din hainele vânătorului şi i-a încălzit corpul, astfel incât, în scurt timp, el a adormit.

S-a trezit însă brusc când a simţit că ursul îl linge pe faţă. „Scoală, suntem aproape de mal!” Vânătorul a sărit în picioare încercând să vadă ceva în întunericul din zare.

„Curentul s-a schimbat în timp ce dormeai. Eşti salvat”, a zis ursul. „Eu nu mai am cu ce te ajuta.”

Bucata de gheaţă s-a mai clătinat odată sub greutatea ursului şi animalul a sărit înapoi în apă.

„Cum te cheamă?” L-a întrebat Taliriktug pe urs, „Cum să te răsplătesc?”

„Eu sunt Nanook cel bun la suflet, care ajută oamenii” şi, spunând acestea, marele urs alb a dispărut din nou în apele reci.

Taliriktug simţi că bucata sa de gheaţă ajunsese la mal. A sărit jos de pe ea şi s-a îndreptat spre casă. Vai, câte avea să le povestească celor dragi!

„Oare s-au întâmplat cu adevărat toate acestea?” a întrebat cel mai mare dintre copiii lui Taliriktug, după ce tatăl a terminat de povestit păţaniile prin care trecuse. „A fost doar un vis sau chiar te-a ajutat Nanook?”

Taliriktug a dat din cap. „Nu, nu a fost un vis. Uite ce am găsit pe bucata de gheaţă, după ce ursul a dispărut in valuri.” Din buzunar, vânătorul a scos atunci o bucată de blană albă de urs, legată cu un nod cum nu mai văzuse – cadoul pe care i-l făcuse Nanook şi dovada că îl ajutase cu adevărat. (Poveste din Canada)

”Ocolul pământului în 80 de povești”

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ