Urcându-mi propriul Tabor

0
26

TaborApus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregătea să apună, eu urcam pregătindu- mă să răsar! Apusul soarelui m-a găsit urcând cu mare greutate o potecă strâmtă şi abruptă spre… răsărit! Săraci în credinţă, găsim cu greu o bucurie în astfel de urcuşuri către cei plini de credinţă, care au purtat hotărârea lor eroică de a renunţa la lume cu toate atracţiile şi plăcerile ei, şi care au îmbrăţişat nevoinţa. Urcam undeva pe partea de nord a Athosului. Voiam să pun în practică cuvintele sfântului Ioan Hrisostom: „Până-ţi este dorinţa caldă, îndreaptă-te spre aceşti îngeri şi fă-o mai caldă. Pentru că vorbele omeneşti nu vor putea să-ţi aprindă inima aşa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeieşti”. De-a dreapta şi de-a stânga, se ridicau stânci impenetrabile cu vârfurile lor ascuţite, parcă străpungând cerul, precum o fac vocile şi vieţile „locuitorilor” Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu rugăciunea lui Iisus pe buze, în inimă, înlăuntrul fiinţei mele. Pentru că acesta este felul în care ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu sentimentul unui simplu pelerin. La mică distanţă de potecă, printre stânci, se puteau vedea case mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sunt în peşteri, altele ies puţin în afară, şi când le priveşti ai senzaţia că vor cădea în mare. Înlăuntrul acestor grote trăiesc albinele duhovniceşti, gătind mierea dulce a isihiei. Imnul pe care sfântul Nicodim l-a compus pentru părinţii atoniţi mi-a venit atunci în minte şi am început să-l cânt. „O, albine alese de Dumnezeu, ce-şi fac în grotele şi peşterile pământului din Sfântul Munte chilii de ceară, pline de mierea cea mai dulce a liniştii.”. Chilii asemănătoare există şi în partea de sud a Muntelui, cunoscută sub numele de Karoulia. Acolo, spectacolul este incomparabil mai uimitor. „Pe suprafaţa roşiatică a stâncilor, care dau impresia că sunt învelite în rugină, multe locuinţe atârnă una de alta, în vârf, la o înălţime ameţitoare. Unele dintre ele sunt peşteri cu intrarea închisă de pereţi, având doar o mică deschizătură. În altă parte, o proeminenţă a stâncii a dat posibilitatea unui pustnic curajos să construiască un paraclis îngust, una sau două chilii şi o grădină strâmtă din care o pădure minunată de chiparoşi a înflorit din solul adus din alt loc, dând o imagine exotică peisajului. Culoarea pură în care sunt îmbrăcate toate aceste locuri ascunse dă impresia că ele arată ca nişte cuiburi de pescăruşi. Schimnicii comunică între ei prin poteci, invizibile de pe mare. Dar să urci pe ele înseamnă să iei o hotărâre foarte îndrăzneaţă. Sunt mulţi dintre pustnici care n-au ieşit din ograda strâmtă de ani de zile. De aceea în schiturile mai mari există cimitire, iar în peşteri firide unde sunt păstrate rămăşiţele fraţilor; pe fruntea fiecărui craniu este înscris numele fratelui şi data morţii sale.” (Photis Kontoglou). Aceşti pescăruşi duhovniceşti, porumbeii raiului care îl trăiesc pe Dumnezeu şi se înalţă până la al treilea cer, sunt răspândiţi de o parte şi de alta a stâncilor. Oricine urcă poteca aceea strâmtă din partea de nord a Muntelui, pe care o urcam şi eu la apus, observă acelaşi spectacol. Şi se înfioară. Simte harul lui Dumnezeu răcorindu-l şi în acelaşi timp mistuindu-l ca „rugul aprins” al lui Moise. Îi vin în minte imagini cu părinţi înaintaşi, care au trecut prin acel loc şi acum dorm în pace şi linişte, aşteptând vocea Arhanghelului anunţând venirea Mirelui căruia vor fi dăruiţi spre nuntă; incontestabil inima lui este departe de lume şi de toate plăcerile ei. Ei au luptat aici o viaţă întreagă ca să poată găsi pacea, şi au aflat-o. Acum se odihnesc în sânul lui Avraam. Glasul lui Hristos, „n-a murit ci doarme” (Matei 9, 26) sună încet în aceste locuri izolate. Urcam cu gânduri şi simţăminte deosebite. Întregul ţinut era stăpânit de linişte. Foarte rar puteai auzi păsări sălbatice zburând pe deasupra şi ciripind, sau chiar privighetori cântând. „Athosul hrăneşte privighetori multe şi minunate” (Sf. Nicodim Aghioritul). Din când în când se putea auzi sunetul unor bubuituri înfundate. Mergând, am ajuns la o căsuţă, unde am zărit un pustnic care încerca să spargă o piatră.

— Binecuvântează, Gheron, am spus.

— Domnul să te binecuvânteze, mi-a răspuns. Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, îţi răspund: „Domnul (să te binecuvânteze)”. Cunosc foarte bine importanţa lui Hristos pentru viaţa duhovnicească. Îşi cunosc, de asemenea propriile slăbiciuni. Domnul este dorirea lor şi locuinţa lor adevărată. Îi repetă foarte des numele pentru că trăiesc în prezenţa Lui. El este Cel ce „doarme cu ei, se trezeşte cu ei, le îndulceşte şi le încântă inima prin mângâierea Sfântului Duh”.

— Ce faci acolo, Gheron?

— Încerc, fiule, să sparg bolovanul acesta ca să fac un mic rezervor, să adun apa de ploaie, pentru a putea bea puţin. Anul trecut am suferit mult de sete.

— Dar e o muncă foarte grea! Cu atât mai mult fără uneltele potrivite.

— Ce pot face? Trupul are nevoie de apă. Mă va ajuta Dumnezeu. Putem să nu avem nimic aici, în pustie, dar de puţină apă este nevoie. Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine. Eu, să binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necurăţitul să sfinţească pe cel curat! Am intrat în chilie încet, cu mare grijă. În chilia unui pustnic intri cu teamă, ca într-un loc de taină. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fără importanţă pentru atletul lui Hristos. Cum să găseşti timp pentru un astfel de lucru? Mi-a adus apă şi puţin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevăr, în pustia aceea înţelegi dragostea curată şi sinceră. Întreaga inimă a monahului se regăseşte pe tava aceea mică cu puţină apă şi dulceaţă! El îţi dăruieşte totul.

— Ai venit din lume?

— Da.

— Cum e acolo?

Aceasta e întrebarea obişnuită pe care o auzi la Athos. De această dată, totuşi, este de mare importanţă. Asta pentru că cel ce a întrebat a lăsat lumea, ce se îndreaptă spre distrugere, acum cincizeci de ani şi nu s-a mai întors. Deci, pustnicul ştie foarte bine ce înseamnă „lumea”. Este zidirea lui Dumnezeu dar în acelaşi timp devine înşelătoria celui rău. Nu l-a înşelat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câţi dintre noi nu păţesc la fel?

— Lumea, Gheron, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Nu-şi mai aminteşte de El, nici nu mai trăieşte după poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii şi-au părăsit duhovnicii şi au umplut spitalele de boli mintale. Slujbele lor le aduc numai nelinişte şi toate grijile lor sunt lumeşti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare şi sunt indiferenţi faţă de Scriptură. Ore întregi urmăresc filme inspirate de diavol, care îi adorm, şi nu învaţă din Vieţile Sfinţilor…

— O, lumea aceasta nefericită, a răspuns pustnicul. E condusă de către diavol. Zilnic aduce lucruri şi întâmplări ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face să nu se mai uite la ei înşişi şi să nu le mai pese de mizeria lor interioară. Îi face mai interesaţi de alţii de cât de ei înşişi. Aceasta este fuga de la Dumnezeu şi teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a păcătuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu şi apoi au urmat toate suferinţele. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii. Mă rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine şi de lumea Ta”. Toată noaptea mă rog ca Dumnezeu să-şi arate mila Sa către lume. Aceasta este menirea noastră în aceste vremuri tulburi. Sorţii cad asupra noastră să devenim martiri. Pustnicul mi-a mai spus şi altele. De câte ori vizitezi Athosul auzi felul acesta de înţelepciune la fiecare pas. I-am mulţumit, am cerut binecuvântare, l-am rugat să mă pomenească în rugăciunile sale şi gânditor, am ieşit din chilia care-i este acum mormânt, dar din care va fi înviat în viaţa adevărată.

„O noapte în pustia Sf. Munte” – Hieroteos Vlachos

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ