Uniunea divină

0
68

uniunea divinaÎn toiul zbaterilor de zi cu zi sperăm la iluminare spirituală şi la vreun anume fel de eliberare. În ruga şi în meditaţia noastră, sperăm la o împlinire a vieţii obişnuite.

Sufletul se înţepeneşte în stări tulburi, relaţii imposibile şi preocupări obsesive. Pentru ca unirea prin căsătorie să poată avea loc, fiecare trebuie să înveţe să-l aprecieze pe celălalt şi să fie afectat de celălalt – ţelurile semeţe ale spiritului să fie temperate de limitările modeste ale sufletului, iar inconştienţa sufletului să fie agitată de idei şi imaginaţie.

Mişcarea spre această uniune trebuie încercată, lucrată, parcursă. Aceasta este chiar ideea făuririi sufletului, descrisă de Keats şi recomandată de Hillman. Făurirea sufletului este o călătorie care cere timp, efort, iscusinţă, cunoaştere, intuiţie şi curaj. Este util de ştiut că orice lucrare cu sufletul este un proces – alchimie, pelerinaj şi aventură – aşa că nu trebuie să ne aşteptăm imediat la succes sau chiar la vreun fel de finalitate. Toate ţelurile şi toate scopurile sunt euristice, important de a fi imaginate, dar niciodată împlinite efectiv.

În literatura spirituală, calea către Dumnezeu sau către perfecţiune este adeseori zugrăvită ca o ascensiune. Poate fi realizată în etape, dar scopul este aparent, direcţia fixată şi drumul stabilit. Imaginile căilor sufletului, după cum am văzut, sunt destul de diferite. Imaginea poate fi un labirint, plin de fundături şi cu un monstru la un capăt, sau o odisee în care scopul este clar, dar drumul mult mai lung şi mai sinuos decât era de aşteptat. Odiseu este numit polytropos, un om cu multe sinuozităţi – un cuvânt foarte bun pentru descrierea căii sufletului. Demetra trebuie să-şi caute fiica pretutindeni, şi în cele din urmă coboară în lumea tenebrelor înainte ca pământul să se poată înapoia la viaţă. Mai este şi ciudata călătorie a lui Tristan, care călătoreşte pe mare fără vâsle sau  cârmă, parcurgându-şi drumul cântând din harpă.

Structurile, locurile şi personalităţile sunt importante pentru calea sufletului, care este mai mult o iniţiere în complexitatea vieţii decât un asalt unilateral asupra iluminării. Atât timp cât sufletul îşi croieşte drumul său şovăitor, întârziat de obstacole şi distras de tot felul de farmece, lipsa de scop sau de finalitate nu este învinsă. Dorinţa de progres trebuie lăsată, poate, de o parte. În poemul Endymion, Keats descrie cu exactitate această cale a sufletului:

Dar asta-i viaţa omenească: război, fapte eroice,

Dezamăgire, anxietate,

Lupta imaginaţiei, aproape şi departe,

Toate-s omeneşti; purtând în ele acest bine,

Că totuşi sunt aerul nostru, hrana subtilă,

Pentru a ne face să simţim existenţa.

Acesta este “ţelul” căii sufletului – să simtă existenţa; nu să învingă zbaterile şi anxietăţile vieţii, ci să cunoască viaţa nemijlocit, să existe deplin în context. Practica spirituală este uneori descrisă precum  mersul pe urmele altcuiva: Iisus este calea, adevărul şi viaţa. Dar în odiseea sufletului, sau în labirintul său, există sentimentul că nimeni nu a mai trecut pe această cale până atunci. La terapie, oamenii întreabă adeseori: “Mai ştii pe cineva care a avut această experienţă?”. Ar fi o uşurare să ştim că aleile oarbe ale căii sufletului sunt cunoscute şi altora. “Crezi că sunt pe calea cea bună?”, mă întreabă altcineva.

Dar singurul lucru de făcut este să fii acolo unde eşti în acest moment, uneori privind în jur în lumina plină a conştiinţei, alteori stând confortabil în umbrele adânci ale misterului şi ale necunoscutului. Odiseu ştie că vrea să ajungă acasă, şi totuşi îşi petrece ani întregi în patul lui Circe, dezvoltându-şi sufletul, pe insula circulară ale cărei drumuri sunt în cerc.

Probabil că nu este tocmai corect să vorbim despre calea sufletului. Este mai mult o rătăcire sau o hoinăreală. Calea sufletului este marcată de tendinţele nevrotice ca şi de idealurile înalte, de ignoranţă cât şi de cunoaştere, de viaţa zilnic întruchipată cât şi de nivelurile de conştiinţă. De aceea, când chemi un prieten ca să discuţi despre ultima încurcătură de care ai dat în viaţă, te îngrijeşti de o altă cotitură în calea ta politropică. Sufletul devine mai bogat şi mai adânc prin trăirea încurcăturilor, aşa cum s-a întâmplat cu vara mea atunci când şi-a redescoperit credinţa în timpul unei “boli grave. Pentru suflet aceasta este “drumul negativ” al misticilor, o deschidere către divinitate, făcută posibilă doar prin renunţarea la urmărirea perfecţiunii.

”Îngrijirea sufletului”, Thomas Moore

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ