Unirea duhovnicească

0
53

unirea duhovniceascaCe este unirea duhului? – întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. În trup, sufletul cuprinde totul şi împărtăşeşte o anumită unire felurimii care ia naştere din deosebirea mă­dularelor trupului: aşa şi aici. Sufletul a fost dat însă şi ca să îi unească pe oameni: bătrânul şi tânărul, săracul şi bo­gatul, pruncul şi omul mare, bărbatul şi femeia şi orice fiinţă înzestrată cu suflet sunt una; această unire este deja mai mult decât unirea trupească. Iar în unirea duhovni­cească este şi mai multă desăvârşire. Nimerind pe lemne uscate, focul le preface într-un singur corp fierbinte, dar asupra celor umede nu are o asemenea acţiune şi nu le uneşte între ele: răceala sufletească nu ajută la unire, în vreme ce căldura sufletească îndeobşte atrage la sine pe oricine. Tocmai aceasta este căldura dragostei. Prin cu­vintele: nevoindu-vă a păzi unirea duhului întru legătura păcii (Efes. 4, 3), Apostolul vrea să ne unească pe toţi cu legăturile dragostei. Mai mult: el doreşte ca noi să fim legaţi nu numai cu pacea, ci să fim cu toţii într-un singur suflet. Acestea sunt nişte legături minunate: ele ne unesc şi între noi, şi cu Dumnezeu. Ele nu împovărează şi nu strâmtorează pe nimeni; dimpotrivă, îi dau omului mai mare libertate, îi deschid mai mult spaţiu de activitate şi fac ca cei legaţi să fie mai veseli decât cei slobozi. Aceas­tă legătură nu poate fi stricată nici de depărtare, nici de cer, nici de pământ, nici de moarte, nici de altceva: ea este mai înaltă şi mai presus decât toate.

Însă, după cum bagă de seamă Sfântul Ioan Gură de Aur, prin cuvintele nevoindu-vă a păzi Apostolul dă de în­ţeles că lucrul acesta nu e uşor şi nu e întâmplător. Nimic nu întâmpină atâtea piedici ca păstrarea legăturii păcii întru unirea duhului. Pentru aceasta e nevoie de multă înţelep­ciune, încordare a voinţei, stăpânire de sine şi prevedere atotcuprinzătoare. „Fără osebită străduinţă şi osteneală”, zice Theofilact, „nu vei păstra pacea”. Dar lucrurile stau aşa numai la început – după aceea, pacea devine caracter şi obicei, şi deja nu mai este uşor să fie stricată de ceva.

Esenţa creştinismului este de aşa natură că toţi cei ce cred în Hristos alcătuiesc un singur trup viu, cu îmbinare vie, în care locuieşte un singur duh, care îl umple din plin şi pune în mişcare tot ce este în el, iar această mişcare este una singură tocmai pentru că primeşte viaţă de la un singur duh. Iată primul şi principalul imbold de unire în­tru legătura păcii! Şi asta trebuie să aibă loc cu atât mai firesc cu cât având unire a trupului şi unire a duhului avem şi unire întru nădejde. Tuturor le-a fost făgăduită una şi aceeaşi împărăţie, uşa acesteia este deschisă pentru toţi. „Aţi primit unul şi acelaşi duh”, scrie Fericitul Theodorit, „alcătuiţi unul şi acelaşi trup, v-a fost dată una şi aceeaşi nădejde a împărăţiei Cerurilor”: aşadar, de ce să ne rupem unii de alţii, să stricăm unirea duhului, să ru­pem legătura păcii?…

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ