Uneori facem milostenie pentru a avea conştiinţa împăcată, decât din iubire

0
93

 

meditation-leaf

Înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu dădeam aproape niciodată bani pe stradă la săraci, la ţigani sau la fel de fel de persoane care mă abordau. Poate pentru că eram foarte influenţat de atâtea prejudecăţi, gândeam că astfel de persoane nu muncesc şi trăiesc numai din hoţii şi cerşeală, poate şi pentru că n-am discutat cu părinţii niciodată acest lucru iar pe cei din anturajul meu nu-i vedeam a avea o atitudine deschisă faţa de ei. Nu ştiu… Important e că nu dădeam nimic.

În schimb, în grupul de prieteni şi colegi eram învăţat de acasă să împart orice am, să nu fiu zgârcit, şi din pricina asta mi-am făcut şi o grămadă de prieteni.

Când am intrat în Biserică lucrurile s-au schimbat. Nu ştiu cum, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat dar mi-aduc aminte că am început să dau câte ceva celor care-mi cereau. Mi se părea lucru mare… era o trecere de la nimic la ceva. Apoi am început să măresc suma.

Trecând timpul îmi dădeam seama că nu fac mare lucru că le dau câte zece mii de lei şi începeam să le dau mai mult. Uneori aveam impresie că “vai ce milostiv sunt…” dar apoi realizam că nu fac mare lucru. Astfel încercam să le dau mai mult celor care-mi cereau. Începusem să merg la servici, să câştig mai mulţi bani şi era normal pe de o parte. Dar parcă tot simţeam că nu e mare lucru.

Şi am început să dau unora şi mai mult. Ei se bucurau… mă bucuram şi eu cu ei văzându-le fericirea. Diavolul iar îmi spunea prin gânduri: “vai ce milostiv eşti… dacă ar fi toţi ca tine ce lume ar fi….” Uneori cădeam în capcană şi ascultam astfel de gânduri, alteori simţeam că e ceva normal să ajuţi. Dădeam dar aveam de unde, aproape că nu se simţea niciodată în banii pe care-i aveam, chiar dacă dădeam mai mult faţă de cât eram eu învăţat.

La un moment dat am auzit la predică un părinte arhimandrit zicând că nu e de ajuns să arunci nişte bani în faţa unui sărac, ci e bine să te opreşti să vorbeşti cu el, să-i acorzi atenţie, să vezi ce probleme are, să-l tratezi ca om.

Au trecut anii, a venit criza, am rămas fără servici, cu familie şi doi copii şi lucrurile s-au schimbat. Banii pe care îi dădeam mai de mult celor necajiţi nu-i mai aveam şi am început să dau mai puţin, uneori îmi părea tare rău că le dau te-miri-ce şi oamenii pleacau cu mâna goala. Însă de abia din acea perioadă am realizat că eu tot timpul am dat din prisosul meu, şi am avut destul, niciodată simţind lipsă.

Când s-a făcut o colectă la templu în Ierusalim toţi oamenii au început să dea bani mulţi, pentru că de faţă era şi Iisus şi vroiau să fie văzuţi, vroiau să se arăte milostivi înaintea Lui:

“Şi şezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult. Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.” (Marcu 12, 41-44)

Deci această femeie a aruncat mai mult decât toţi la un loc pentru că s-a privat de pâinea de la gura, pentru că milostenia făcută o va resimţi în viitorul apropiat când va suferi pentru că n-are bani să-şi cumpere cele trebuincioase.

Există o ispită mai subtilă prin care dăm mereu bani săracilor, dar o facem uneori ca să scăpăm de ei, ca să nu ne mai sâcâie, să nu se ţină după noi pe stradă, să nu ne certăm cu ei pe la semafor, sau din motive asemenea. Da! e un început să oferi săracilor pâine, haine, mâncare, bani, dar urmează alte etape ale milosteniei mai mari decât acestea. Sfârşitul milosteniei este iubirea. Sfântul Apostol Pavel spune:

“Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” (1Co 13:3 )

Dacă darul pe care-l oferi cuiva nu e din dragoste, din iubire, din milă curată, atunci nu te va schimba pe tine ca om, ci te va lasă la fel de egoist şi închis în tine ca şi înainte. De aceea spune Pavel că milostenia fără iubire nu foloseşte la nimic. Dacă dăm milostenie doar ca să avem conştiinţa împăcată că noi îi ajutăm pe săraci, că noi facem destul pentru lumea aceasta, atunci ne păcălim singuri.

Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu poate fi cumpărat cu nimic, nici dacă vei construi 10 biserici şi 50 de spitale, nici dacă vei da milostenie 1 miliard de euro. Dacă toate astea nu te fac pe tine mai bun, înseamnă că le-ai dat pentru a fi lăudat, sau din alte motive, străine de iubirea Sfintei Treimi. “Jertfa lui Dumnezeu este Duhul umilit şi inima înfrântă” zice David în psalmul 50. Domnul vrea de la noi în final după toate faptele noastre bune, să vadă că am învăţat să iubim, să iertăm, să lăsăm răutatea la o parte, să fim asemenea Lui, blânzi şi smeriţi cu inima.

Se întâmplă să dăm milostenie, chiar şi foarte mulţi bani, pentru ca apoi să ne cheltuim în tihnă o altă parte din bani pe plăcerile noastre şi să fim sigur că nu ne mai mustră conştiinţa. E o ispită. Dacă ne legăm obţinerea fericirii de bani atunci nu vom obţine niciodată ceea ce sufletul nostru căută mereu: harul lui Dumnezeu, harul veşniciei şi apa vie care ne va ajuta să nu mai însetăm niciodată.

Care este următorul pas în arătarea milei faţă de cei bolnavi şi săraci? Să ni-i facem prieteni, să-i apropiem de familiile noastre, să petrecem timp liber cu ei, să-i invităm la noi acasă, să-i invităm la marile sărbători ale Bisericii şi ale familiei noastre.

“Iubeşte-ţi aproapele tău ca pe tine însuţi!” ne porunceşte Dumnezeu, adică oferă-i celui de lângă tine ceea ce-ţi oferi ţie! Dacă ai ocazia invită-l la masă în casa ta, oferă-i un loc de dormit. Dacă poţi ia-l cu tine la picnic, sau în vacanţă. Caută-i un serviciu, caută-i un loc unde să stea, da-i haine curate şi îngrjite, discută cu el şi află-i toate năzuinţele şi întristările sufleteşti.

Trebuie să-i intregrăm pe aceşti fraţi ai noştri în societate, e de datoria noastră. Cum poţi fi fericit cu adevărat când ştii că alţi oameni, la câţiva metri de blocul sau casa ta, stau în sărăcie sub albastrul cerului trăind de pe azi pe mâine?

Ne place să stăm lângă oamenii bogaţi şi cu funcţii mari, dar la fel cum noi tânjim după atenţia lor, asemenea şi săracii tânjesc după atenţia noastră.

Şi ca să închei, eram la o nuntă acum două săptămâni şi pe ringul de dans se jucau trei fetiţe alergând pe acolo. Sofia, fetiţa noastră, ajungând acolo s-a dus repede să se joace cu ele. Deşi erau de aceeşi vârstă fetiţele acelea o respingeau. Sofia se uita la mine tristă parcă spunându-mi: “Tati, copiii nu mă primesc şi pe mine să mă joc cu ei!”. Tare mă supăram când vedeam ce se întâmplă, iar ea încerca din noi să intre-n joc cu ele, şi iar o refuzau. Îmi dădeau lacrimile de supărare când o vedeam cum suferă! Mă durea sufletul la propriu, ca tată, că nu-mi primesc pe copilul pe care-l iubesc aşa de mult.

Acelaşi lucru se întâmplă în lumea noastră, Tatăl nostru cel din ceruri priveşte cum noi aproape mereu nu-i primim în „jocul nostru” pe cei săraci, bolnavi şi uitaţi de lume, dar spre deosebire de un tată pământesc care se supără şi se tulbură pentru această mare nedreptate, Dumnezeu se îndură, rabdă şi ne iartă, poate poate până la urmă îi vom primi în viaţa noastră şi pe cei pe care tot noi indirect i-am dus în situaţia asta.

Care este limita milostenie? Cât să dăm? Cum? Unde? Când?

Să făcem milă de oamenii din jur aşa cum Dumnezeu îşi face milă de noi!

Abia atunci vom realiza că faptele noastre sunt aproape nimic pe lângă iubirea şi mila cu care ne-ncojoară mereu Dumnezeu.

Spune Hristos Domnul:

“Nu are nimeni mai mare iubire ca aceasta decât să-şi pună viaţa pentru fratele său!”

Mai avem drum lung până acolo.

(Claudiu)
Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ