”Trufia nu rabdă nimic care să o umbrească”

0
121

trufiaUna dintre treptele mândriei este trufia. Satana este cel ce îl așază pe omul trufaș pe o treaptă mai înaltă decât cea pe care se află iubitorul de slavă deșartă. De aceea, aici și plăcerea este mult mai mare, dar și amețeala pricinuită de înălțime este mai puternică. Trufia se naște din slava deșartă, așa cum fluturele se naște din omidă. Dacă slava deșartă se mulțumește să se agațe, trufia zboară în înalt, asemenea fluturelui. Omul slavei deșarte se mulțumește numai să iubească totul la propria lui persoană, pe când trufașul este atât de îndrăgostit de sine, încât nu numai că își admiră la nesfârșit propriile calități, dar chiar nu îi place aproape nimic din ceea ce vede la ceilalți. El gândește despre sine că este cel mai deștept, cel mai vrednic, cel mai desăvârșit. Iubitorul de slavă deșartă așteaptă numai laude și din ele se desfată; trufașul nu știe de ce să se mai bucure: de laudele care îi sunt aduse sau de umilințele pe care el le aruncă asupra celorlalți.

Iubitorul de slavă deșartă se simte bine și în cercul restrâns, local, al prietenilor săi mincinoși și lingușitori. Dacă aceștia nu există, atunci se desfată chiar și cu laudele pe care singur și le aduce: „Vezi, cât ești de frumos! Ce ținută dreaptă ai! Ce podoabe frumoase porți! Cât de frumos cânți!” ș.a.m.d. Omul trufaș nu se mulțumește să-și știe întâietatea. El nu se satură nici cu recunoașterea venită din partea celor apropiați lui. El vrea să fie cunoscut de un cerc cât mai larg de oameni. Vrea să strălucească, să lumineze, să fie cinstit de toți. Și pentru că vede că trufia celorlalți stingherește zborul propriei sale trufii, începe să umilească și să osândească pe toți și pe toate. Dacă vede cumva o patimă la vreun rival de-al său, îl dă în vileag cu cruzime în fața tuturor, iar gândul tainic pe care-l are este următorul: „Vedeți cum e acela?! Cât de rele sunt faptele lui! Cât de josnic îi este sufletul! Eu nu sunt ca el!” Dacă vede la rivalul său virtuți, nu numai că nu se pleacă înaintea lor, dar chiar râde de ele cu un dispreț amar. Dacă vreun rival al său este dăruit cu daruri și se remarcă prin ceva, atunci îl va numi mândru și iubitor de slavă. Dacă este evlavios, îl va huli ca fiind fățarnic. Dacă este econom și modest în îmbrăcămintea pe care o poartă, îl va numi zgârcit. Și în plus va căuta ca toți ceilalți să fie de acord cu el. Slava deșartă are o vedere obtuză și se mulțumește numai să-și vadă calitățile și să culeagă laude pe seama lor.

Trufia are un orizont mai larg de cuprindere. Ea nu rabdă nimic care să o umbrească. Iubitorul de slavă deșartă trăiește mai puține clipe amare decât cel trufaș. La omul iubitor de slavă deșartă, pedeapsa se află mai mult ascunsă dincolo de mormânt. În schimb, pentru cel trufaș, chinul pricinuit de trufie începe încă de aici, de pe pământ. Cel mai adesea, și pizma este strâns legată de trufie, care poartă cu sine propria pedeapsă. Cel trufaș este și mânios. Iar cel mânios singur își ațâță focul suferinței lui. Trufia se aprinde de la focurile iadului. Ea făgăduiește victimelor sale mari desfătări, îmbătare amețitoare, mărire în ochii celorlalți, când de fapt nu duce decât la rușine înaintea oamenilor înțelepți și depărtare de Dumnezeu. Omul trufaș, oricât de deștept ar părea în ochii proprii, nu este, de fapt, decât un biet nebun. El crede că va afla o desfătare înaltă pentru sufletul său în satisfacerea propriei trufii, dar precum un drog, ca și cum ar lua opiu, se otrăvește singur pe sine prin trufie. Câte neliniști, câte griji, câte patimi înfierbântate nu vom afla în sufletul omului trufaș, iubitor de mărire! Acesta crede că are întotdeauna dreptate. Dar, oare, pot toți oamenii din lume să fie de acord întru toate cu el? Și, iată, de cum se vede contrazis, clocotește și începe să sufere. Este îndrăgostit de sine însuși și vrea ca și ceilalți să-l cinstească, să se minuneze de el. Dar poate el să-i facă din toți oamenii admiratori ai săi? Unii încep să-l critice, alții chiar să îl dea în vileag. Iar el nu poate să îndure așa ceva și începe să sufere cumplit. Numeroase sunt suferințele trufiei nebunești, încă de aici, de pe pământ, dar nespus mai grele sunt suferințele pricinuite de aceasta în lumea de dincolo. „Tot cela ce înalță pre sine, se va smeri,” spune Mântuitorul. Pentru trufie, dreptatea cerească a ales cea mai cumplită pedeapsă, umilința – și anume umilința veșnică și nesfârșită.

Trufia este o trăsătură diavolească. Așa cum diavolul își află desfătarea în pricinuirea de suferințe și necazuri oamenilor, tot astfel și cel trufaș caută ca prin acoperirea cu rușine, osândirea și necinstirea adusă celorlalți să rămână el la loc de cinste printre oameni. Trufia își aduce singură laudă.

Tot astfel se lăuda și Fariseul în biserică, osândindu-l pe Vameșul care se pocăia. Trufia nu suportă alte păreri, nu poate îndura să fie criticată… Cel trufaș își vede numai propriile calități și se supraestimează. Despre ceilalți vorbește cu mândrie, uneori cu bunăvoință, rareori cu îngăduință, dar cel mai adesea cu dispreț. Îi subapreciază pe cei egali lui. Este crud și grosolan cu cei aflați mai prejos decât el, iar pe cei mai talentați decât el sau cu cei aflați în funcții mai înalte se poartă cu respect și milă, dar dacă se prinde într-o discuție mai deschisă cu ei, veți vedea că, dintre toți aceștia, tot pe sine se va pune pe întâiul loc.

Desigur, și în trufie există felurite trepte și nuanțe. Unul este trufaș într-o măsură mai mică, altul este pârjolit de mărire de sine. Unul simte că trufia este o patimă, dar fiind neputincios sau lipsit de voința de a lupta cu ea, o ascunde cu dibăcie, pe când un altul este trufaș cu nerușinare. Aici joacă un rol însemnat și măsura de dezvoltare a minții, educația și cultura generală a celui stăpânit de această patimă. Cel neînvățat va fi un prost trufaș. Intelectualul este un trufaș rafinat, dacă putem spune așa. Cel neînvățat se va certa în chipul cel mai grosolan dacă este contrazis sau dat în vileag cu ceva. Cel cu educație va căuta să te cucerească prin anumite calități ale lui, în așa fel încât să te câștige ca slujitor al iubirii lui de mărire. Dar și intelectualul, sub înrâurirea mândriei care mocnește în el, se poate folosi de mijloacele grosolane ale celui needucat. Și la unul, și la celălalt, patima rămâne, în esența ei, una și aceeași. Ea este asemenea șarpelui – dacă o calci, te mușcă.

În societate, unde se discută unele probleme de interes obștesc, cel trufaș se va vădi prin faptul că îi place întotdeauna să-și impună propria părere. El este dispus oricând să se contrazică cu ceilalți, găsește întotdeauna ceva de obiectat, este un mare maestru în critică și se simte nespus de jignit dacă tocmai el este cel criticat sau contrazis. Trufașul iubește batjocura. El găsește întotdeauna ceva de zeflemisit la ceilalți. Neajunsurile caracterelor acestora sunt, mai cu seamă, jucăria preferată pentru gura lui necurată. Dacă însă nu află nimic de obiectat la vreun om desăvârșit, începe să batjocorească nasul sau bărbia strâmbă a acestuia. Omul trufaș poate crește în mândria sa până acolo încât să ajungă a-i batjocori pe toți și pe toate, mai puțin propria persoană.

Trufia îi face pe oameni răi, neprietenoși, arțăgoși, ținători de minte ai răului, mânioși, neiertători și veșnic dușmănoși. Puneți doi oameni mândri să trăiască împreună. Așezați-i într-un palat mare și frumos! Prea mici li se vor părea spațioasele încăperi. Nu se vor putea suferi unul pe celălalt. Se vor certa neîncetat. Fiecare dintre ei va socoti că el are dreptate. Dacă ciocnești două pietre de cremene, vor ieși scântei, nu făină. Cel trufaș nu se va domoli niciodată. Dacă cineva îi va da un sfat bun, fiți siguri că nu-l va urma. Va face fiecare tot după voia sa, chiar dacă această nechibzuință îi va pricinui mari necazuri.

Trufia tulbură liniștea familiilor, a satelor, însângerează șezătorile, nunțile și oamenii, răzvrătește orașele, aprinde lumea întreagă și îi învrăjbește pe oameni unii cu alții.

Nimic nu nimicește viața în prietenie și rânduielile în comunitate mai mult ca trufia. Ea aduce destrămare, căci nu cunoaște nici smerenia, nici dragostea – singurele care unesc, contopesc și zidesc. Tot omul trufaș își este sieși un fel de dumnezeu. Și așa cum dumnezeirii i se acordă o grijă și o cinstire deosebită, tot astfel și el, dintre toți oamenii, vrea jertfe și cinstire, respect față de persoana proprie, fără să se simtă prin aceasta dator cuiva cu ceva. Un astfel de om, odată ce s-a înrădăcinat definitiv în această mărire de sine, aducătoare de pierzanie, poate ajunge cu ușurință și la cea de a treia și cea mai înfricoșată treaptă a mândriei – mândria împotriva lui Dumnezeu Însuși.

”Viața duhovnicească a creștinului ortodox”, Arhimandritul Serafim Alexiev

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ