Transfigurarea omului în slavă

0
109

corAtât dumnezeirea, cât și omenitatea au un mod comun de existență, care este persoana. Modul de existență al lui Dumnezeu – așa cum aflăm din experiența Bisericii – este alteritatea personală și libertatea față de orice determinare naturală. Persoana precede ființa, ea ipostaziază ființa, o face ipostas, adică existența concretă. Această imagine a modului dumnezeiesc de existență s-a întipărit și în natura umană. Deși este creată și dată, firea umană există și ea ca alteritate personală și având posibilitatea libertății față de condiția sa de creatură, adică față de orice determinare naturală. Omul a fost creat nu numai „după chipul”, ci și „după asemănarea” lui Dumnezeu. Existența lui personală constituie posibilitatea de a ajunge și omul la libertatea de viață care este proprie lui Dumnezeu, adică la viața veșnică, cea liberă de orice determinare și necesitate naturală. Această posibilitate a refuzat să o realizeze Adam. Dumnezeu intervine nu pentru a impune omului să se asemene cu El (să ajungă la asemănarea cu El), ci pentru a se face El asemenea omului, conducând posibilitatea existenței personale a naturii umane la utima și cea mai mare realizare – cea a unirii ipostatice cu Dumnezeirea, reușită imposibil de realizat de către om chiar înainte de căderea sa.

Dumnezeu nu se unește însă direct cu omul aflat în starea la care Adam ar fi putut ajunge dacă și-ar fi urmat drumul său înainte către asemănarea cu Dumnezeu. Persoana istorică a lui Iisus Hristos este o individualitate umană ca toate celelalte individualități în starea lor de după cădere, adică o individualitate ce ocupă un loc în spațiu, trecătoare, conformă cu toate normele condiției de creatură a naturii umane și cu toate limitele naturii. Numai pentru câteva clipe, pe muntele Tabor, Mântuitorul Hristos descoperă consecința reală a unirii lui Dumnezeu cu omul – transformarea (transfigurarea) omului în slavă, arătare a lui Dumnezeu. În tot restul vieții pământești a lui Hristos, manifestarea existențială a vieții lui Dumnezeu rămâne „în taină”. Biserica vorbește despre chenoza lui Dumnezeu în persoana lui Hristos, despre o „golire” a Sa de bunăvoie sau despre o renunțare la orice element care ar fi făcut să se manifeste în chip direct dumnezeirea Sa.

Această „deșertare” de dumnezeire în persoana lui Hristos este rodul libertății personale dumnezeiești, al libertății Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu Celui Întrupat. Aceasta nu afectează, nu influențează în nici un fel unirea reală a firii dumnezeiești și a firii omenești în Hristos. Liber de orice determinare a Ființei sau a Naturii, Dumnezeu poate să ipostazieze în Persoana Sa nu numai propria Sa existență (Ființa sau Natura Sa), ci și existența omului, ființa omului. Ipostasiind în același timp cele două firi într-un singur ipostas personal, păstrează însușirile naturale ale fiecăreia, fără a Se supune niciunei necesități de realizare existențială a acestor însușiri. Așa se și explică faptul că poate să Se golească de slava dumnezeirii Sale, sau poate anula greutatea umanității Sale materiale, atunci când merge pe apă ca pe uscat. Dacă numai Persoana este aceea care ipostaziază ființa, atunci nici o necesitate a firii – dumnezeiești sau omenești – nu o precede în așa fel încât să limiteze manifestarea existențială a libertății personale.

Christos Yannaras, Abecedar al credinței

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ