Transferul psihologic al rănilor sufleteşti  

0
83

vindeca-sufletulClericul poate de asemenea înregistra probleme în relaţiile sale întrucât transferă (psihologic) rănile relaţiilor lui trecute asupra unor persoane asemănătoare din cadrul bisericesc. Diversitatea tipurilor umane este suficientă în cele mai multe comunităţi bisericeşti pentru ca acest transfer să poată avea loc în mod inevitabil. De pildă, putem avea de a face cu acel tip uman ce are tendinţa de a comanda c°munitatea bisericească, încercând să-l ducă de nas pe cleric. O astfel de situaţie poate fi pentru cleric izvorul unei profunde nelinişti. Dacă a fost asuprit în copilărie de unul din părinţi sau de vreun frate, la un moment dat va da şi peste o personalitate opresivă în propria sa comunitate bisericească. Duşmănia inconştientă a clericului faţă de un astfel de om se descoperă adesea în urma încercării inconştiente a celui dintâi de a-l mulţumi cumva pe acesta. Totuşi, pe măsură ce încearcă tot mai mult acest lucru, îi vor scăpa anumite manifestări de mânie ascunsă, trădându-i adevărata dispoziţie interioară. Toate acestea vor conduce la tensionarea unei astfel de relaţii. Există întotdeauna nădejdea că aceste răni nu vor continua să se repete şi că adevărul va străluci în final.

Viaţa nu este la modul simplu o dramă desfăşurată între nişte fiare dure şi victime nevinovate, întrucât victima însăşi ajută la apariţia fiarei, având într-un anumit fel nevoie de ea. Sentimentul că anumiţi oameni ne prigonesc poate fi mai mult rezultatul imaginii despre noi înşine. Cineva prigonit suficient de-a lungul vieţii făcea următoarea observaţie: „Mi-a luat multă vreme să înţeleg că Dumnezeu nu este duşmanul duşmanilor mei şi că nu este nici măcar duşmanul duşmanilor Săi”. Când cineva se eliberează de frica unei fiare cumplite, constată în final că fiara nu a fost nici aşa mare şi nici atât de cumplită după cum părea.

Aceasta nu înseamnă că nu există oameni în comunitatea bisericească care să fie grosolani şi opresivi, şi că ei s-ar găsi doar în închipuirea clericului. Există credincioşi care vor să se folosească de Biserică, fără a se afirma pe sine ca izvor de putere asupra celorlalţi. Clericul poate constitui o piedică în calea năzuinţelor unor astfel de inşi. întrebarea ce li s-ar putea pune acestora este dacă, acceptând rolul conducător al preotului, ar fi de acord cu el sau s-ar opune lui, războindu-l. Astfel de oameni se liniştesc când îşi găsesc naşul. De ce omul are însă nevoie să-şi exercite puterea şi autoritatea? Ce lipsă interioară îşi găseşte împlinirea în nevoia de a conduce? Unde se regăseşte în toate acestea îndemnul lui Hristos, care spune că cel care doreşte să fie mare, să fie precum un prunc la suflet, desigur nu şi la minte ori în comportament?

Nu trebuie ca, plecând de la această stare, clericul să ajungă de fapt să-şi plângă de milă. Există multe compensaţii în lucrarea sa, care îi dau posibilitatea să-şi fixeze totuşi scopuri realiste, lucrând cu consecvenţă la înfăptuirea lor, având de partea sa bucuria pe care o dă munca ostenitoare şi dedicarea lipsită de egoism către ceilalţi oameni, pentru a le insufla acele valori importante creşterii duhovniceşti şi intrării în împărăţie. Procedând în acest fel va putea, împreună cu membrii comunităţii sale bisericeşti, să depăşească neliniştile mai profunde ale vieţii, bucurându-se de experienţele deosebite câştigate în relaţiile adevărate cu oamenii din jurul său. Va avea totodată şi bucuria recunoştinţei şi încrederii lor. Clericul se poate elibera de nevrozele profesionale printr-o sinceră autoevaluare, prin rugăciune, prin citirea cu râvnă S1 consecvenţă a textelor duhovniceşti, slujind şi Raţionând cu tot felul de oameni, încercând să-şi îmbunătăţească experienţa preoţească şi să se relaxeze cum se cuvine.

În alte profesii orientate spre vindecarea! sufletului, unde este nevoie să lucrezi dinlăuntrul relaţiilor terapeutice, se consideră necesar ca terapeutul însuşi să treacă mai întâi prin terapie. Psihanalistul este supus şi el unei supravegheri pedagogice (cu rol formator), care poate dura doi sau trei ani, având întâlniri zilnice cu examinatorul. Lucrarea clinică a psihanalistului sau psihologului este analizată de profesorul supraveghetor, pentru a vedea ce se întâmplă la fiecare interviu al său, descoperind nu doar acele probleme ce zădărnicesc armonizarea cu bolnavul, ci şi înclinaţiile personalităţii terapeutului care pot denatura relaţia, împiedicând o bună colaborare. De la psihologul clinic, pregătit pentru a face consiliere terapeutică, se cere de asemenea o examinare pedagogică (în perioada formării sale profesionale) a personalităţii sale, prin situaţii special gândite înainte, care să-i dea posibilitatea să se confrunte cu propriile dificultăţi din relaţiile sale cu oamenii.

Cum va reuşi preotul să-şi limiteze înclinaţia de a pune în lucrare propriile mecanismele de apărare (psihologică) şi pretenţiile inconştiente de la ceilalţi, spre satisfacerea propriului ego? Relaţia sa autentica cu un duhovnic îi va putea oferi o astfel de şansă. însă, pe de-o parte, foarte puţini clerici au o astfel de relaţie duhovnicească, iar pe de alta majoritatea zdrobitoare a celor care îi formează pe duhovnici, în afara faptului că improvizează neîncetat şi, deseori, iresponsabil, sunt toţi nişte doctori care nu s-au vindecat pe ei înşişi, fiind nu doar fără de folos, ci chiar periculoşi. Constituie o responsabilitate a şcolilor teologice şi bisericeşti să organizeze un cadru prin care să ofere studenţilor o anumită formă de terapie. Pentru ca acest lucru să se înfăptuiască este însă necesar ca şcolile teologice să se schimbe din temelii, renunţând astfel spus la caracterul academic şi căpătând o direcţie existenţială şi pastorală. Până se va ajunge la aşa ceva, candidatul la preoţie se va pregăti didactic fără a avea ocazia să opereze schimbări în personalitatea sa, ajungând adesea să fie hirotonit preot, deşi va prezenta în mod evident tulburări sau probleme psihice.

În alte ţări, este imperioasă examinarea atentă a sănătăţii psihice şi a personalităţii candidaţilor la preoţie. în unele din acestea, candidaţii sunt supuşi la teste psihologice, iar când se consideră că este necesar, sunt trimişi la terapeuţii potriviţi. Având în vedere importanţa şi folosul sănătăţii psihice pentru relaţiile interumane, este firesc ca un preot ce nu poate, să-i ajute pe oameni datorită propriei sale patologii personale, să fie examinat psihologic cu grijă, fiind supus unei terapii pentru a-i corecta deviaţiile de personalitate, ajutându-l să se poziţioneze cum se cuvine faţă de sine şi faţă de ceilalţi care îi cer ajutorul.

Preotul poate face cu adevărat pastoraţie plecând de la sine şi este fundamental ca personalitatea sa să constituie un instrument cât se poate de eficient. Conform studiilor din Apus, cei mai mulţi clerici sunt duri şi tensionaţi în lucrarea lor, fiind deosebit de iubitori de slavă deşartă, nutrind puternice sentimente de inferioritate şi având tendinţa de a-i judeca pe ceilalţi oameni după un cod moral rigid şi dogmatic. Clericul ar fi un păstor bun dacă l-ar putea evalua pe celălalt fără a-l judeca, acceptându-i imperfecţiunile şi neputinţele, ştiind să se bucure de complexitatea vieţii şi fiind preocupat de oameni de dragul lor şi nu datorită eventualelor lor reuşite.

Ce ar trebui să facă preotul pentru a-şi adânci cunoaşterea de sine? Este necesar să parcurgă desigur lucrări patristice, în special pe cele ale Părinţilor neptici (trezvitori), precum şi alte cărţi de valoare, articole de psihologie pastorală, psihologia personalităţii şi de grup. Studiul nu este însă suficient, fiind poate necesară participarea la anumite seminarii, învăţând împreună cu alţii să creeze şi să dezvolte relaţii interpersonale autentice. Importantă este şi participarea clericului la programe de practică pastorală clinică, inexistente astăzi din nefericire în ţara noastră, care se desfăşoară de regulă în spitale sau închisori corecţionale, unde relaţiile interpersonale pot fi studiate teoretic, dar şi practic. Discuţiile sincere şi deschise cu colegii de breaslă vor contribui şi ele într-un mod deosebit la dezvoltarea sa personală.

Când preotul va înţelege care sunt nevoile sale sufleteşti mai profunde, în urma diverselor experienţe psihoterapeutice şi a înaintării sale duhovniceşti, va constitui un sprijin deosebit pentru comunitatea sa bisericească. Pe măsură ce acesta se va îndrepta spre oameni având un duh de dragoste şi de înţelegere, şi aceştia se vor deschide lui în momentele dificile ale existenţei lor, pentru a-i cere ajutorul şi a fi întăriţi în faţa conflictelor şi dezamăgirilor lor. Astăzi există mulţi oameni confuzi şi dezamăgiţi, care nu ştiu spre cine să-şi mai îndrepte atenţia. Foarte puţini dintre aceştia ajung la psihiatru şi doar o parte infimă sunt ajutaţi. Când vor afla că părintele lor are puterea să-i înţeleagă şi să-i ajute să se confrunte cum se cuvine cu problemele lor, îşi vor îndrepta paşii spre el. Acesta, la rândul său va trebui să răspundă aşteptărilor lor, lucrare ce va constitui, dacă este păstor cu adevărat, răspunderea lui principală, după cum a făgăduit la hirotonie.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ