Trăitori ai bucuriei

0
45

bucurieIubiţi credincioşi, am anunţat pentru dimineaţa aceasta un cuvânt despre trăitorii bucuriei. De ce? Pentru că îndemnurile la bucurie şi pentru că urcuşul bucuriei duc la trăirea bucuriei. Şi atunci, am socotit că este bine să ne oprim gândul la cei care au trăit bucuria.

Înainte de a desfăşura cuvântul pe care vi l-am propus, vreau să facem o precizare. Şi anume, că nu creştinismul a inventat bucuria. Bucuria există în lumea aceasta de când există. Bucuria este legată de structura omului. Ceea ce ne interesează pe noi în mod deosebit este să avem temeiuri de bucurie, să ne angajăm la bucurie, să ţinem seama de îndemnurile la bucurie, să avem nişte pricini care duc la bucurie. Şi pentru că bucuria nu a inventat-o creştinismul, ci a lăsat-o Dumnezeu când 1-a alcătuit pe om, înseamnă că bucurie nu au numai cei din sfera creştină, ci bucurie pot avea toţi oamenii, oricare le-ar fi credinţa, oricare care le-ar fi cunostința, învăţătura. Şi chiar şi creştinii, nu au numai bucurii morale din credinţă, ci au şi bucurii care sunt în legătură cu viaţa obișnuită, cu viaţa oamenilor, fie că sunt credincioşi, fie că nu sunt credincioşi. Chiar Domnul Hristos a făcut deosebirea între bucuria duhovnicească şi bucuria firească. Cred că ştiţi cuvintele Bunului nostru Iisus Hristos, consemnate de Sfântul Evanghelist Ioan, că „femeia, când e să nască, se întristează”. Se întristeaza că a venit ceasul ei, că a venit ceasul durerilor. Deci se întristează, dar după ce a născut pruncul, se bucură. Se bucură pentru ca s-a născut om pe lume (Ioan 16, 21). Deci este vorba de o bucurie firească, o bucurie pe care o au cei care merg pe calea firii. În legătură cu aceste cuvinte ale Domnului Hristos, deci în legătură cu bucuria firească de pe urma naşterii de copii, am să vă spun acum o poezie scrisă de George Coşbuc, intitulată „Mamă vitregă”. Înainte însă de a vă spune poezia, vreau să „fac o afirmaţie, şi anume că mie niciodată nu mi-a plăcut cuvântul acesta, mamă vitregă, sau cum se zice prin părţile de unde sunt eu, mamă maşteră. Ar fi vorba de o mamă care nu are copiii ei sau care primeşte să fie mamă şi crescătoare a unor copii care nu sunt ai ei. Şi pentru că în general mama este mamă numai pentru ai ei şi nu şi pentru alţii, se socoteşte că o mamă care nu are copiii ei sau care nu se raportează numai la copiii ei, ci şi la copiii soţului, de pildă, este o mamă care nu este binevoitoare. Când eram eu copil, ştiu că era la noi o floare căreia îi zicea „mamă maşteră”. Şi floarea aceasta numită „mamă maşteră” prezenta prin petale şi prin sepale câte două una în faţa celeilalte şi două în faţa uneia singure şi de aceea s-a ajuns la gândul că este mamă maşteră, întrucât copiii ei erau aşezaţi fiecare pe un scaun, şi copiii soţului ei erau aşezaţi amândoi pe un scaun; şi se zice că aceasta este mamă maşteră. Să ştiţi însă că nu toate mamele care primesc să crească alţi copiii sunt mame rele, sunt mame maştere, sunt mame vitrege. Nu, eu am cunoscut copii care mi-au spus că au avut mamă adoptivă pe care au lăudat-o ca şi cum ar fi fost propria mamă. Ziceau că nici mama lor proprie poate că nu i-ar fi îngrijit aşa de bine cum i-a îngrijit mama, hai să zicem cea de-a doua, decât să-i zicem maşteră sau mamă vitregă. Poezia aceasta de Coşbuc prezintă o situaţie deosebită, adevărată de fapt, care însă nu înlătură nimic din ceea ce este frumos. Şi parcă mi se pare titlul acesta, „Mamă vitregă”, prea aspru, prea asupritor.

O sa vedeţi îndată.

Mamă vitregă

de George Coşbuc

 Ce-am zis eu: „ Mi-e drag copilul,

Drag de parc-ar fi al meu!”

 Ah, am zis, dar mai-nainte

De-a fi mamă însămi eu.

 Pân-a nu avea pe braţe

Ingerelul care-l am

Da, atunci!

Zi şi noapte-l dezmierdam.

 Începu să-mi zică mamă

Şi muream de dragul lui,

De mi-ai da tot bunul lumii

Niciodată n-am să-i spui

 Că-i orfan, şi niciodată

 N-o să ştie că-i străin,

Că e moartă mă-sa biată,

Şi că eu de milă-l ţin.

 Da, am zis, dar mai-nainte!

Astăzi când sunt mamă eu,

Îmi iubesc pe-al meu, drăguţul,

Mult mai tare, că-i al meu.

 Eu acum ştiu ce-i iubirea,

Si credeam c-o ştiu de-atunci!

Doamne, ce de fericire

Poți Tu-n suflet să ne-arunci.

 Vai de ea, sarmana-i mama,

Mila mi-e de ea acu,

Că aşa de scurtă vreme

 Parte de copil avu!

Nu! Mi-e drag şi-acum ca ochii,

Tot de-al meu eu mi-l socot.

Să se facă numai mare,

Am să-i spui de mă-sa tot!

 Ei, sărmanei mame moarte,

I-ar fi cerul prea pustiu

Dacă i-aş fura iubirea

Bietului ei singur fiu.

 Când o va chema pe nume,

 Voi gândi la jalea ei,

 Şi-o să-mi fie drag ca ochii

Fiul alteia femei!

 Să ştiţi că mă mir că un bărbat şi un poet, George Coşbuc, a avut atâta sensibilitate şi atâta pătrundere ca să înţeleagă nişte situaţii pe care, în general, bărbatul nu le simte, le simte femeia. Deci George Coşbuc a avut în vedere fericirea pe care o aduce un copil în inima mamei lui. Eu credeam, atunci când iubeam copilul soţului meu, că ştiu ce este iubirea şi de fapt nu o ştiam, ştiam o parte din iubire, o anumită nuanţă de iubire. „Eu acum ştiu ce-i iubirea/ Şi credeam c-o ştiu şi-atunci!/ Doamne, ce de fericire/ Poți Tu-n suflet să ne-arunci”. Extraordinar! Şi asta este o bucurie firească, o bucurie pe care o dă Dumnezeu celor care aduc, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu puterea lui Dumnezeu, copii pe lume. „Vai de ea, sărmana-i mamă,/ Milă mi-e de ea acu’,/ Căci aşa de scurtă vreme/ Parte de copil avu!/ Nu! Mi-e drag şi-acum ca ochii/ Tot de-al meu eu mi-1 socot.” Numai că este alta iubirea pe care o revarsă către fiul soţului şi alta este iubirea pe care o revarsă către fiul ei. Şi de unde la început se gândea că niciodată nu o să-i spună că este străin, că este orfan, că are altă mamă: „Niciodată n-am să-i spun/ Că-i orfan, şi niciodată/ N-o să ştie că-i străin,/ Că e moartă mă-sa biată,/ Şi că eu de milă-1 ţin”, acum, după ce spune că: „Mi-e drag şi-acum ca ochii/ Tot de-al meu eu mi-1 socot”, s-a schimbat ceva şi zice: „Să se facă numai mare,/ Am să-i spun de mă-sa tot!”. Şi motivarea: „Ei, sărmanei mame moarte/ I-ar fi cerul prea pustiu/ Dacă i-aş fura iubirea/ Bietului ei singur fiu./ Când o va chema pe nume,/ Voi gândi la jalea ei,/ Şi-o să-mi fie drag ca ochii/ Fiul alteia femei!”. În continuare, se înţelege, „drag ca ochii/ Fiul alteia femei!”.

Este ceva minunat! Este ceva ce nu se poate spune cât este de minunat! Câtă pătrundere a avut poetul George Coşbuc când a făcut această poezie, care este cunoscută de puţini! În ce mă priveşte, a rânduit Dumnezeu să ajung la ea şi am scris-o şi am mvăţat-o, pentru că nu am putut să trec cu vederea o poezie atât de minunată.

Prin urmare, ţinem seama de faptul că există bucurii fireşti, bucurii pe care le dă Dumnezeu celor care îşi împlinesc datoria după fire. Nu neapărat bucurii izvorâte din credinţă, or noi ne ocupam, în special acum de bucurii izvorâte din credinţă sau pe care le asimilăm prin credinţă, pentru că nu se poate să ai credinţă în Dumnezeu şi să nu orientezi toate spre credinţă sau să nu le învălui în credinţă.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ