Totul este permis?

0
69

poezieOmul modern şi-a schimbat ceva în chiar structura tipului său antropologic atât prin magia exercitată de cei posedaţi, cât şi prin licenţa lui “totul este permis”. Dar acest om este nefericit în adâncul sufletului său. Tristeţea lui răsună adesea în setea de libertate. Pentru o singură clipă, el este capabil să renunţe la tot, doar-doar Îl va vedea pe Hristos şi va putea vorbi cu El o clipită. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, va trebui ca misionarul creştin să nu mai molfăie lecţiile din catehism, să fie adică un om care vorbeşte despre Dumnezeu, devenind cel în care Dumnezeu Se povesteşte pe Sine. Dacă îl întâlnim pe Hristos în Evanghelie, faptul este explicabil, pentru că fiecare cuvânt de acolo este deja plin de prezenţa Lui. Vestitorul trebuie ori să se identifice cu Hristos prin rostire, ori să-şi închidă gura pentru totdeauna.

Nu există mântuire în afara Bisericii: slujirea Cuvântului trece mai întâi prin slujirea Sfintelor Taine şi se încheie prin slujirea Întrupării. Numai că Trupul iese în afara istoriei şi – tocmai prin această depăşire – eliberează omul de orice alienare sociologică. Acest lucru este foarte clar descris de episodul chemării Apostolilor “lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii” (Matei 8, 22). Chemarea la propovăduire şi adevărata vocaţie lasă în urmă cimitirele sociologice.

În vremea sinoadelor, monahismul a fost un glas care anunţa sfârşirul şi nu puţine generaţii au fost tulburate de frapanta imagine a eroismului lor. Ori, monahismul de astăzi este deasupra lumii, nu însă şi înlăuntrul ei. Esenţial rămâne faptul că creştinătatea este, mai mult ca oricând, chemată să fie deopotrivă înlăuntrul şi deasupra acestei lumi.

Problema nu este de a folosi un nou limbaj: aceasta ar putea chiar înjosi mesajul evanghelic. Omul este cel care trebuie să se ridice.

“Cel care stă lângă Mine stă aproape de foc”. Nu avem nevoie de paradoxuri dialectice, ci de un foc care să mistuie. Trebuie să ne întoarcem la limbajul simplu şi percutant al parabolelor. “Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (loan 7, 46). Hristos îl vestea pe Dumnezeu cu toată fiinţa Sa şi de aceea izbutea să răstoarne în fiecare clipă perspectivele obişnuite nelăsînd “piatră peste piatră”.

Mesajul evanghelic trebuie să-l dezbrace pe om de orice înveliş sociologic, biciuindu-l şi îmbrăcându-l apoi în Hristos. În Rusia, puterea statului era aşa de mare, încât la Revoluţie mulţi s-au gândit că Biserica se va prăbuşi odată cu monarhia. Nu a fost deloc aşa. Călugării alungaţi din mănăstiri au intrat în viaţa lumii ca nişte oameni liberi, radioşi în pofida tăcerii lor. Aceasta este libertatea pe care trebuie s-o căutăm înainte de orice. Persecutorii şi lagărele scot pe creştini în afara legii, punându-i într-o situaţie care îi eliberează rapid şi uşor de orice sociologie.

Îndemnul “Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu” conţine cel mai mare paradox: trebuie să găseşti ceea ce nu există pe lumea aceasta: veşnicia în interiorul timpului, absolutul în relativ. Cum să faci? Trecând de la “a avea” la “a fi”. “Fericiţi cei săraci cu duhul” nu înseamnă: fericiţi sunt cei care nu sunt proprietari sau posesori ai duhului, ci fericiţi sunt cei care au devenit ei înşişi duh. Numai aceia reprezintă un adevărat scandal pentru lume şi pentru Biserică şi în ei stă puterea vestirii. A deveni întru spirit înseamnă a trăi deja în Celălalt, a te identifica cu El, printr-o experienţă eshatologică: Împărăţia lui Dumnezeu devine astfel imanentă omului.

Toate activităţile umane: cultura, arta, cugetarea sau acţiunea socială deţin o semnificaţie religioasă care trece în afara istoriei. Atunci cînd ating culmile, toate aceste forme exprimă – după măsura purităţii lor – nu atât propria valoare, cât depăşirea acetteia   şi   transformarea   ei   într-un   simbol,   într-un semn,  într-o  săgeată aprinsă  care indică  venirea Celui mai mare, adică Împărăţia Tatălui. Nu aici se află însă concluzia integrală a istoriei şi a întregii existenţe. Cel care face istoria o conduce treptat în afara propriilor ei graniţe. Datoria istorică postulează “desăvârşirea” culturii şi a istoriei, ca întruchipări sau icoane  ale Împărăţiei  lui  Dumnezeu.

”Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, Paul Evdoimov

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ