Toți românii cântă „Hora Unirii”

0
542

hora”Dragii Oana, Dorina și Andrei, azi vreau să vă povestesc ceva despre un cântec. Adică despre „Hora Unirii”. Din această povestire doresc să înțelegeți cum un cântec a însuflețit lupta pentru Unire a românilor într-o singură țară.

Dar mai întâi trebuie să vă amintesc că cele trei țări române: Țara Românească, Moldova și Transilvania, după uciderea lui Mihai Viteazul, iar au fost despărțite.

Cântecul de care e vorba începe așa:

Hai să dăm mâna cu mână

Cei cu inima română…”

Dar aflați dragii mei, că mai mulți mari boieri se împotriveau Unirii. Ei nu sufereau să audă asemenea cântec. Un astfel de împotrivitor era și boierul stăpân al moșiei și satului Câmpuri din Vrancea.

În schimb, sătenii din acel sat, ca și din toată țara așteptau Unirea ca pe o binefacere. Printre cei mai înfocați luptători pentru împlinirea acestui vis de Unire se numără moș Ion Roată din satul Câmpuri. Era un țăran înțelept sfătos la vorbă. Dârz, neînfricat. De aceea consătenii voiau să-l aleagă în înaltul sfat menit să hotărască Unirea.

Dar stăpânul moșiei al satului Câmpuri răcnea clocotind de mânie:

„Nici un supus de al meu să nu cuteze a pomeni de Unire. Pe acel care strigă pentru Unire îl gonesc din sat!”

De mai multe ori, moș Ion Roată și l-a rugat să nu mai asuprească pe prietenii Unirii.

Dar degeaba a vorbit moș Ion Roată cu toată căldura inimii. Degeaba a arătat că așa despărțiți și călcați în picioare de fiecare dușman, românii nu mai pot trăi, boierul o ținea pe a lui. „Dacă îndrăznești să te alegi în sfatul Unirii, te arestuiesc! Să-ți putrezească oasele în închisoare.”

Cum să se apere moș Ion Roată de mânia și ura boierului? S-a dus la dascălul din sat și i-a spus ce nenorocire îl amenința.

„Moș Ioane, a zis dascălul, eu am învățat copiii să cânte frumos și cu, are însuflețire, „Hora Unirii”. Zic să facem așa: când o veni boierul cu jandarmii, să te aresteze, mata să te închizi în casă. Eu cu cei cinsprezece copii pe care îi învăț a ceti și a scrie, o să ne suim pe prispă și n-o să-i lăsăm să intre.

„Dar cum putea înfrunta jandarmii niște bieți copii?” a întrebat moș Ion Roată?

„Păi, o să cântăm, cu toții, din răsputeri Hora Unirii. Auzindu-ne oricât o fi dumnealui, boierul, de râu și de duşmănos Unirii, nu se poate să nu i se cutremure sufletul și să nu i se moaie inima.”

După ce a chibzuit o clipă. Moș Ion Roată a grăit:

„Frumos gândul matale, dascăle; vrei să mă scapi de năpastă, dar oare bine mi-ar sta mie cât mi ți-i moșneagul să mă ascund în spatele unor copilași? Mai bine primește-mă în rândul lor să cântăm toți horă, pe care o cântă acum toți românii. Că eu pentru asta trăiesc și mă zbat: să văd pe români adunați, toți laolaltă, uniți și frați.”

Peste câteva zile, boierul a venit în satul Câmpuri, în trăsură mândră trasă de patru cai. Și a oprit drept la casa lui moș Ion Roată. Îl însoțeau doisprezece jandarmi.

Cum a auzit că boierul a intrat în sat, copii s-au strâns fuguța, la casa lui moș Ion Roată. S-au urcat pe prispă. Au poftit gazdă în mijlocul lor:

„Cânți cu noi, moș Ion Roată?”

„Cânt, voinicilor, câi m-o ține glasul”, a zis bătrânul.

Și au început, cu toată puterea și din toată inima:

” Hai să dăm mâna cu mână

Cei cu inima română…”

Vizitiul a oprit trăsura în fața casei. Jandarmii și-au strunit caii și au înconjurat pe boier, ca și cum ar fi trebuit să-l apere de cine știe ce primejdie.

Boierul, bătrân cu barbă mare, sură și cu anteriu lung, cu guler de jder, s-a ridicat în picioare, a privit cu ură și a poruncit:

„Jandarmi, goniți-i!”

Și toți jandarmii au întors caii cu fața către casa lui Roată.

Dar copiii, dascălul și moș Ion Roată nu s-au spăimântat, au cântat încă mai tare și mai cu foc. Ba, mai mult, din casele vecine și de pe uliți au venit cârduri-cârduri, copii, bărbați, femei, fete. Toți și toate cântau „Hora Unirii”.

Încă mai furios, boierul mai răcni o dată la jandarmi:

„Înțepați-i cu baionetă!”

Dar jandarmii parcă nici n-ar fi auzit: căscau gura la sătenii acre se tot adunau, cântând. Apoi, cu încetul s-au prins de mână și au jucat hora ca-n zi de sărbătoare. Cu hora înconjurară trăsura boierului și pe cei doisprezece jandarmi. Cântau și dănțuiau cu atâta îndârjire, dăruire și veselie, încât unul câte unul, înșiși jandarmii descălecară și se prinseră și ei în horă.

Boierul se lăsă pe pernele trăsurii, galben și pierit la faţă, făcându-se mic și nevăzut. Țăranii l-au ținut așa până au terminat și a treia oară cântecul.

Atunci, de pe prispă, din mijlocul copiilor, moș Ion Roată, a întrebat:

„Ei, ce zici, mărite boier: nu-i așa că-i mândră „Hora Unirii”? Și o cântă azi, toți românii, de pretutindenea. Așa că, rogu-te nu te mai împotrivi.”

„Iarba rea din holde, piară

Piară dușmanii din țară!”

Otrăvit de ciudă și mânie, boierul și-a zburlit barba și i-a șoptit ciudos vizitiului:

„Dă bice cailor!”

Strunind hățurile, vizitiul pocni din bici și făcu semn cântătorilor să rupă cercul horei și să lase boierului cale slobodă.

Oamenii i-au împlinit voia lăsându-l să plece.

În urmă-i, hora s-a încheiat din nou, încă mai veselă:

Între noi să nu mai fie,

Decât flori și armonie!”

Nu știu ce a mai făcut boierul, dar știm bine că n-a cutezat a se împotrivi ca moș Ion Roată să fie ales în sfatul cel mare care a hotărât Unirea dintre Moldova și Țara Românească.

Dumitru Almaș, ”Povestiri Istorice”

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ