Toţi ceilalţi se enervează mult mai rar…

0
43

Probabil că nu există taţi şi mame pe care să nu îi enerveze din când în când comportamentul copiilor lor, şi totodată aproape fiecare părinte crede că nimeni nu-i atât de supărăcios ca el. În concepţia lui, toţi ceilalţi se enervează mult mai rar, poate chiar deloc. În societatea contemporană domneşte ideea că un părinte bun nu trebuie să simtă enervare faţă de copii. Părerile de acest gen pot să otrăvească în mod serios viaţa familiei şi să împiedice procesul educaţional.

De obicei, enervarea apare şi se acumulează în situaţiile când tatăl sau mama nu reuşeşte să corecteze anumite individualităţi de comportament ale copilului, să facă faţă unei anumite situaţii din viaţa de zi cu zi. Dacă metodele obişnuite nu au destul efect, „intră în priză” enervarea, ca o inutilă „baterie de rezervă”. Până acum, eu nu am întâlnit oameni cărora propria enervare să le facă plăcere.

Enervarea trebuie privită drept stare absolut negativă, care, pe deasupra, provoacă post factum sentimentul vinovăţiei. Cu alte cuvinte, enervarea e neplăcută nu numai în momentul când vă treziţi sub imperiul ei: ea lasă şi în urmă un „gust” extrem de neplăcut.

Tocmai din cauza deselor izbucniri de enervare mulţi – mai ales mamele – consideră că sunt răi, rataţi şi incompetenţi ca părinţi.

Cum este percepută enervarea părintească de copil – mai ales de copilul preşcolar? Adeseori, acesta vede ţipetele, ameninţările şi palmele la fund ca pe o manifestare a lipsei de dragoste. Mama se supără şi îl ceartă, iar copilul trage concluzia că ea e rea şi nu-l iubeşte nici un pic.

Desigur, odată cu vârsta această perspectivă se schimbă în mod inevitabil. Cel care nu demult era copil, care încă ţine bine minte enervarea propriilor părinţi şi propriile supărări legate de aceasta şi care cândva promitea cu sinceritate în jurnal: „Niciodată, pentru nimic în lume, nu o să ţip la copiii mei, n-o să mă supăr şi n-o să mă enervez pe ei!”, devine părinte la rândul său. Tocmai atunci vine pentru el „momentul adevărului”, tocmai atunci vine înţelegerea dintâi, fie şi superficială, a cauzelor din care tata şi mama i se păreau atât de cruzi şi de nedrepţi.

Se dovedeşte că părinţii nu se supărau nicidecum din pricină că erau răi! Pur şi simplu erau foarte obosiţi, nu mai făceau faţă nenumăratelor obligaţii. Înţelegerea motivelor pentru care se supărau tata şi mama nu este însă, de regulă, un „vaccin” împotriva propriei enervări. Ideea că trebuie să-ţi „verşi” tot ce te doare şi te apasă este justă doar parţial.

Familia este un proiect de lungă durată, şi pe parcursul deceniilor cu ea se întâmplă fel şi fel de lucruri: unele perioade sunt relativ simple şi aproape senine, pe când altele devin momente de adevărată încercare pentru sentimentele membrilor ei. Tocmai de aceea este atât de necesar schimbul de informaţie dintre soţi.

Nu este un secret faptul că multe familii tinere sunt nevoite la început să închirieze o locuinţă, şi doar cu timpul ajung să facă rost de un „cuib” propriu. Pe deasupra, casa poate fi mai mare sau mai modestă, mai bună sau mai proastă. Ceva asemănător se întâmplă şi cu comunicarea dintre soţi: capacitatea de a discuta într-o atmosferă de încredere şi bunăvoinţă până şi problemele cele mai dificile nu apare nici pe departe imediat. În perioada de „făcut curte” nici nu e nevoie de aşa ceva: capetele îndrăgostiţilor sunt pline de cu totul alte lucruri. Adevărata comunicare e o prerogativă a familiei mature, ai cărei membri înţeleg prea bine că fiecare dintre ei reprezintă o sumă foarte complicată de calităţi şi defecte aflate într-o luptă continuă şi crâncenă, unde „câmpul de luptă este inima omului”. Deprinderea de a comunica nu e deloc un bonus anexat la certificatul de căsătorie, ci rezultatul efortului depus în mod minuţios şi responsabil de-a lungul a mulţi ani. Totuşi, tocmai absenţa acestei experienţe dă naştere, într-o măsură considerabilă, izbucnirilor spontane ale emoţiilor distructive.

Enervarea seamănă în mare măsură cu o alergie cronică. La început, o provoacă doar un număr restrâns de situaţii foarte bine definite, dar dacă nu ne luptăm aşa cum trebuie cu înclinarea noastră spre mânie, cu timpul sfera cauzelor posibile se lărgeşte.

Iritabilitatea cronică poate fi comparată cu patima alcoolului sau cu obiceiul de a-ţi petrece serile în faţa televizorului. Poate fi comparată şi cu exerciţiile sportive (cu cât ne antrenăm mai zelos muşchii, cu atât devin mai puternici) sau cu un călător ce merge prin deşert (cu cât bea mai multă apă, cu atât îl chinuie mai rău setea).

Cu cât ne enervăm mai des, cu atât mai obsesivă devine necesitatea de a ne vărsa enervarea pe cineva. Totuşi, trebuie să ţinem minte cu toţii: nu poţi scăpa de emoţiile negative pur şi simplu „vărsându-le” în exterior. În acest fel ele pot fi doar „îmbunate” şi „adormite” pentru o vreme. Enervarea se ascunde, şi va aştepta doar momentul potrivit ca, prinzând puteri noi, să se facă simţită de toată lumea. Aceasta este una dintre „capcanele mâniei”.

Poate apărea o intoxicaţie mânioasă sui generis, când nivelul de iritare reciprocă din familie creşte atât de mult, că membrii ei sunt nevoiţi să cadă de acord cu privire la o pauză, la un armistiţiu.

“Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas. Bucureşti: Editura Sophia, 2017