Timpul va ajunge la un sfârşit numai atunci când am dat un răspuns deplin chemării lui Dumnezeu

0
110

timpNu pot creşte într-o comuniune personală cu altul dacă acesta nu mi se dăruieşte liber, fără să fie constrâns, împins sau obligat în oarecare fel de mine sau de alţii. Numai între persoane poate exista acest dar al vieţii desăvârşit, reciproc şi liber. Ne îndreptăm unul spre altul în dragoste. Dar nu avem puterea să ne dăruim total celuilalt decât dacă el ne-a invitat deja să o facem. De aceea spune Sf. Chiril al Alexandriei că nu ne putem prezenta la Tatăl decât în stare de jertfă, atunci când Hristos este în noi şi jertfa Lui e lucrătoare în noi. Deoarece nu suntem capabili să simplificăm lucrurile printr-un răspuns hotărât iubirii lui Dumnezeu, întâmpinăm pe cale numeroase probleme. Atâta timp cât avem o şovăială spirituală în noi înşine, timpul are întotdeauna o dublă posibilitate; poate fi un timp de înălţare către Dumnezeu sau de cădere într-o veşnicie întunecată. În acest sens, timpul va ajunge la un sfârşit numai atunci când am dat fie un răspuns deplin şi imediat chemării lui Dumnezeu, fie atunci când, definitiv şi finalmente ne-am închis în propria singurătate unde nu mai există nici o chemare şi nici o posibilitate de răspuns.

Un refuz constant de a răspunde ofertei de dragoste fixează făptura, din punct de vedere spiritual, într-o imposibilitate totală de comunicare. Aici, nu mai poate fi vorba de aşteptare sau de nădejde. Credem că, în această stare, nu mai are vreun rost să vorbim de timp, cu atât mai puţin de plinătatea veşniciei. Fiindcă în această stare nu mai poate fi vorba de ceva nou, tot ce mai rămâne e o imagine a veşniciei întoarsă pe dos, la extrema opusă faţă de adevărata veşnicie: timpul a devenit fără sens – inutil – din pricina nimicului total, o absenţă a oricărei mişcări de sens într-o direcţie sau alta. Monotonia fără sfârşit a nimicului (a abisului fără sens) şi plinătatea (bogăţia) comuniunii reprezintă două forme total opuse ale veşniciei. Prima este veşnicia morţii iar a doua veşnicia vieţii. Timpul are o dimensiune creatoare atunci când avansează spre plinătatea adevăratei veşnicii. Această dimensiune sau direcţie creatoare a timpului izvorăşte din viaţa nesfârşitelor energii dumnezeieşti insuflate/impregnate în lumea creată. Timpul, care se fixează în această monotonie permanentă, nu mai are nimic din această direcţie creatoare. Propriu-zis, nici nu mai putem vorbi de timp ca atare, pentru că nu mai avem de-a face cu o succesiune de stări în care descoperim întotdeauna câte ceva nou. Timpul devine o veşnicie a nimicniciei (a golului existenţial) şi a monotoniei în care nădejdea nu mai e posibilă, ’ Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi aici ’ – el este astfel lipsit cu desăvârşire de înţeles şi de succesiune. E o stare existenţială de damnare veşnică, o împietrire, ca o moarte conştientă. Este nemişcarea sau veşnicia întunecată a iadului, a întunericului celui mai dinafară, a întunericului existenţial; absenţa vieţii, simţită ca un chin.

Caracterul neschimbător al lui Dumnezeu pe care El îl împărtăşeşte celor ce sporesc în dragoste, este de fapt neschimbabilitatea plenitudinii Sale iubitoare, dincolo de care nu poate fi nimic altceva. Neschimbabilitatea iadului este absenţa totală a vieţii. Cei care se află în această stare au rupt în întregime dialogul care îi ţinea în interiorul mişcării iubitoare care îi atrăgea către veşnicie. Strict vorbind, viaţa lor nu mai este viaţă (în sensul strict al cuvântului), existenţa lor nu mai este o existenţă. Pentru ei timpul înseamnă doar devenire. Iar dacă spunem că Dumnezeu este în întregime într-un proces de devenire înseamnă că nu mai vedem în El plinătatea vieţii şi din această cauză nu mai recunoaştem plinătatea vieţii ca o posibilitate pentru făpturile Sale. Devenirea izvorăşte din/sau se hrăneşte cu plinătatea lui Dumnezeu. Atâta timp cât există o şansă de a deveni, de a te mişca, există şi o legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu Se dăruieşte fiinţelor create prin făpturile Sale, prin ceea ce a creat în general, şi prin energiile Sale; dar în Hristos, El Se dăruieşte ca hypostasis (Ipostas), ca Persoană. În Hristos, deplina comuniune cu Persoana lui Dumnezeu Însuşi ne este accesibilă la nivelul nostru. Hristos se constituie ca o punte între Dumnezeu şi oameni, ca un interval între dumnezeire şi umanitate, între El ca Dumnezeu şi noi; dar pentru noi această condiţie se realizează numai în principiu, ca potenţă. Voinţa umană a lui Hristos răspunde deplin voinţei sale dumnezeieşti, dar aceasta nu înlătură distincţia dintre ele. Voinţa divină a lui Hristos rămâne întotdeauna cea care se dăruieşte, cheamă, cere un răspuns, care face posibil acest răspuns; voinţa umană a lui Hristos rămâne întotdeauna cea care răspunde. Dar, în acelaşi timp, voinţa umană a lui Hristos – care răspunde ca din partea noastră, cere/întreabă pentru noi/în folosul și în comuniune cu condiţia noastră temporală, cu aspiraţiile şi problemele noastre, iar aceasta nu înseamnă altceva decât că Hristos trăieşte ca Dumnezeu în această legătură cu omenirea în condiţia ei de temporalitate. Atâta timp cât nici unul dintre noi nu poate da un răspuns deplin şi hotărât ofertei de iubire a lui Dumnezeu, Hristos rămâne legat de noi prin umanitate, în temporalitatea noastră, mult mai aproape decât a fost legat înainte de Întrupare; chiar dacă El este Acela Care ne-a adus în această condiţie temporală, totuşi noi ne aflăm în zorii veşniciei de unde luăm puterea unui răspuns mai hotărât la oferta/chemarea lui Dumnezeu. Atât Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, faptul că în El atât existenţa Sa legată de noi, cei din starea de faţă, cât şi transcenderea oricărui interval temporal dintre noi şi Dumnezeu, există împreună, ne arată de asemenea legătura interioară dintre veşnicia lui Dumnezeu şi condiţia temporală a omului. Sf. Maxim Mărturisitorul, respingând teoria origeniştilor conform căreia timpul este produsul căderii, iar căderea stă la baza mişcării, a spus foarte clar că mişcarea şi, prin urmare, timpul şi devenirea, sunt toate produsul actului creator al lui Dumnezeu şi se mişcă către El. Mişcarea şi schimbarea nu au apărut datorită căderii, ci din aceea că voia lui Dumnezeu Cel în Treime este de a ne atrage la El prin mişcare şi schimbare. Mişcarea temporală e susţinută de plinătatea veşniciei lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a ne ajuta să trecem prin şi dincolo de această mişcare sau de intervalul temporal care ne separă de comuniunea deplină dintre noi şi dintre noi şi El. El face această mişcare pe o cale tainică. Acesta e modul în care Hristos trăieşte cu noi în timp, cu toate că El este în mod simultan şi dincolo de timp. Însuşi Origen a dat acest remarcabil comentariu la cuvintele Domnului, ’Nu voi mai bea din acest rod al viţei până ce îl voi bea cu voi în Împărăţia Cerurilor’: El aşteptă ca noi să ne întoarcem, să-I urmăm pilda, să mergem cu El pentru ca El să se bucure şi să bea cu noi din vinul Împărăţiei, în Împărăţia Tatălui. Dar, în vremea de acum, pentru că este milostiv, suspină cu noi cu o mare compătimire, mai mare decât cea a Apostolului, plângând cu cei ce plâng, bucurându-se cu cei ce se bucură… În apropierea Lui către Tatăl şi în faptul că Se apropie de crucea jertfei pentru noi, El nu bea rodul viţei, fiindcă venirea către altarul de jertfă nu înseamnă altceva decât a bea din vinul bucuriei, deoarece El suferă până la plinirea vremilor amărăciunea păcatelor noastre. Îl vedem pe Hristos cum se află în acelaşi timp în întregime în stare de jertfă totală faţă de Tatăl, adică în transcendere faţă de orice interval temporal – în plenitudinea veşniciei, dar totodată unit sau legat deplin în interiorul timpului, acesta fiind exact modul prin care El se jertfeşte pentru noi. Iar Origen continuă: Câtă vreme va mai aştepta Hristos? Şi spune: ’până ce-Mi voi termina lucrarea’. Şi când Îşi va termina El lucrarea? Când mă va aduce pe mine la desăvârşire, pe mine, ultimul şi cel mai mare dintre toţi păcătoşii. Atunci Îşi va fi terminat lucrarea. Până atunci, nu Se

va supune pe deplin Tatălui, nici nu-I va oferi totul Tatălui. El nu Se oferă Tatălui pentru Sine Însuşi, ci pentru mine, întru care lucrarea Sa nu s-a sfârşit. Din această pricină spune El, “nu s-a terminat”. Bucuria lui Hristos nu va fi deplină până ce întreg Trupul Său nu va intra întru bucurie. De vreme ce suntem mădulare ale Trupului Său, atâta timp cât sunt unii dintre noi care nu sunt deplin şi desăvârşit supuşi Tatălui, nici Hristos nu Se va supune Tatălui. Nici Sfinţii care au plecat dintre noi nu vor intra în bucuria deplinătăţii atâta timp cât ei plâng pentru păcatele noastre, adică: atâta timp cât nu am trecut dincolo de intervalul temporal existent în timp, existent între mine şi oricine altcineva; atâta vreme cât timpul rămâne pentru mine o realitate obiectivă. Aceeaşi idee e preluată şi de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mai târziu de Pascal care a spus aceste minunate cuvinte, ’Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii’. Veşnicele suspine pentru omul din timp. Veşnicia a intrat într-o solidaritate cu timpul, rămânând totuşi distinctă faţă de el. Veşnicia este originea şi scopul timpului. Aceasta este marea mângâiere pe care Creştinismul o dă umanităţii.

Părintele Dumitru Stăniloae, Timp și veșnicie

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ