Telefonul veşniciei

0
89

În sala de telefoane a turnului Eiffel din Paris, în timpul expoziţiei din anul 1890, se găsea o mulţime de oameni, cu coatele rezemate de o bară de lemn îmbrăcată în catifea, ţinând la ureche câte un receptor telefonic. Nu trecuseră decât 14 ani de la descoperirea telefonului de către omul de ştiinţă american Graham Alexander Bell (1847-1922)

Cei care aveau la ureche receptoarele erau cufundaţi în tăcere, dar foarte fericiţi, căci telefoanele lor erau puse în legătură cu o sală de muzică în care cânta o orchestră renumită şi cântăreţi celebri. Această muzică superbă o auzeau numai ei, iar ceilalţi vizitatori ai expoziţiei nu auzeau nimic; ba mai mult, aceia nici nu bănuiau că există aşa ceva.

Dacă ne gândim bine, nu se petrece acelaşi lucru şi cu glasul lui Dumnezeu? Nu sunt în una şi aceeaşi lume, în aceeaşi localitate, în aceeaşi casă chiar, oameni care aud glasul lui Dumnezeu şi oameni care nu-l aud? Nu sunt oameni care aud glasul lui Dumnezeu în sufletele lor, şi, oameni care-l tăgăduiesc sau îl resping?

Oare care din ei au dreptate? Convinge-te singur, făcând proba. Părăseşte traiul egoist, alungă din tine indiferenţa, pune la ureche telefonul veşniciei, adică tezaurul de cuvinte al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi vei auzi glasul Mântuitorului, care te cheamă neîncetat la o viaţă curată, senină, fericită, fără de sfârşit. Dacă vei urma poruncile Lui, vei auzi şi numele tău: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi Împărăţia cerurilor, pregătită vouă”.

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’, Editura Icona, Arad, 2016